ZIMBRUL revine în Carpaţi ca element de decor

Este linişte. Atât de multă linişte încât gândurile parcă prind viaţă. Dar eu nu le pot percepe. Sunt prinsă într-o alternanţă de sentimente. Speranţă şi deznădejde, bucurie şi teamă. Teama de a nu mi se arăta privirii spectacolul mult aşteptat. Mărturisesc că ochii mei parcă au făcut o obsesie din a privi în sălbăticimea pădurilor ce se întind în faţa mea.

Fiecare vuiet al copacilor seculari îmi creează o stare de nelinişte şi mă încurajează să cred că din desişul codrilor se vor arăta siluetele maiestuoase ale... zimbrilor ancestrali. Aş fi fericită dacă, prin descrierea mea, aş putea să creez aceea stare feerică din rezervaţia de la Bucşani.

Rezervaţia naturală de la Bucşani, judeţul Dâmboviţa, este situată în pădurea Neagra, la aproximativ 25 km de Târgovişte şi 30 km de Ploieşti. Am venit aici animată de dorinţa de a relata despre aceste minuni ce vin din trecut.

Iar aşteptarea apariţiei zimbrilor a meritat.
În demersul meu jurnalistic am discutat cu un specialist în domeniu, un om în glasul căruia se simte pasiunea şi dragostea pentru natură. Este vorba de Marian Amuza, şeful Ocolului Silvic Bucşani. Domnia sa a avut un aport deosebit în desluşirea tainelor zimbrăriei de la Bucşani.

Înfiinţată încă de pe vremea comuniştilor, în anul 1983, rezervaţia Neagra, acum aflată în subordinea Ocolului Silvic Bucşani, a fost special concepută pentru a adăposti zimbri. Animale care, atât în România cât şi în Europa, din cauza vânatului iraţional, s-au aflat în pragul dispariţiei. Pentru popularea zimbrăriei de la Bucşani au fost aduse exemplare din rezervaţia Haţeg, din Polonia şi ulterior din Bulgaria.

Dintre cele trei existente în România, rezervaţia de aici este cea mai mare şi se întinde pe 162 de hectare. În anul 1998, la Bucşani trăiau 47 de capete, dar în urma transferului lor către alte rezervaţii din ţară, în prezent mai sunt adăpostite 35 de exemplare. Un lucru îmbucurător este că acest efectiv de zimbri s-a mărit în mod natural, prin naşterea viţeilor. Anul trecut s-au născut şase. Pe lângă aceştia mai sunt şase exemplare cu vârste de aproximativ doi ani, iar restul zimbrilor au vârste de peste patru ani.

Bison bonasus sau zimbrul este o specie originară din nordul Indiei. Cu timpul, şi-a extins arealul către nordul Asiei, nordul Rusiei, Canada şi mai târziu în Europa. Vânaţi pentru carne, dar mai ales pentru trofee, zimbrii au fost supuşi unui adevărat masacru. Ca urmare a ritmului accelerat al braconajului, zimbrii din ţara noastră au fost prinşi într-o luptă inegală cu oamenii.

O luptă din care, mai târziu, aveam să ne realizăm că, de fapt, marii perdanţi au fost oamenii. Omul este principalul vinovat pentru dispariţia zimbrilor din România. Acest fenomen de neiertat s-a produs la sfârşitul secolului al XVIII-lea, ultimul exemplar fiind vânat în Maramureş. Despre coarnele acestui ultim zimbru vânat pe teritoriul României se spune că ar fi fost dăruite unui preot.

Conştientizarea răului făcut s-a manifestat de-abia după cel de-al Doilea Război Mondial. Astfel, în anul 1958 au fost aduse din Polonia primele două exemplare, care veneau să ne amintească cirezile de zimbri care populau odinioară codrii Moldovei. Dar iată că natura îşi urmează cursul, iar viaţa îşi face loc chiar şi în cele mai vitregite locuri. Pe 1 iunie 1959, în România este fătat primul zimbru. Acesta este începutul timid al repopulării rezervaţiilor naturale cu zimbrii.

Despre oamenii de aici, domnul Amuza spune că sunt mândri de această rezervaţie. Din nefericire, vizitatorii zimbrăriei Neagra sunt destul de puţini. Doar 30-40 vizitatori pe lună, chiar şi în condiţiile în care preţul plătit pentru a vedea aceste animale deosebite este mai mult simbolic, mai exact 3 lei.

Zimbrăria Neagra se află în subordinea Ocolului Silvic Bucşani, al cărui şef este domnul Marian Amuza. Un aspect foarte important pe care domnia sa ni l-a prezentat sunt condiţiile în care zimbrii de aici îşi trăiesc viaţa. Condiţiile de mediu sunt propice pentru aclimatizarea acestei specii, iar pasiunea oamenilor care îngrijesc aceste exemplare fac dovada unei profunde înţelegeri a situaţiei încă precare în care se află zimbrii din România.

Pe timpul iernii, hrana le este asigurată din rezervele pe care Ocolul Silvic le face. Nu este mereu uşor, dar oamenii au avut de fiecare dată grijă ca acestor animale să nu le lipsească nimic.

Vara, zimbrii găsesc hrana necesară în arboretele pădurilor, iar pârâul din rezervaţie este o sursă de apă unde se pot adăpa. Pentru situaţiile în care acesta seacă, îngrijitorii au o motopompă cu care scot apa. Astfel, zimbrii se pot adăpa în jgheaburile special prevăzute pentru ei.

În ceea ce priveşte supravegherea veterinară, Ocolul Silvic are încheiat un contract cu un medic veterinar care se ocupă de starea de sănătate a zimbrilor prin administrarea, de două ori pe an, a tratamentelor de deparazitare internă şi externă cu cele mai bune produse.

Rezervaţia este împrejmuită cu plasă de sârmă, astfel încât accesul nesupravegheat este imposibil. Un lucru demn de toată preţuirea este că toate costurile de întreţinere a rezervaţiei şi a zimbrăriei sunt suportate în totalitate de Ocolul Silvic. Aproape că nici nu m-a surprins să aflu că munca acestor oameni nu îşi găseşte aprecierea în rândul autorităţilor abilitate. Nu este just să punem doar pe umeri câtorva oameni responsabilitatea repopulării codrilor cu turmele de zimbri de odinioară. Spunem asta acum, când nu sunt feriţi de pericolul de a pierde încă o dată aceste animale venite din trecut.

Prezenţa unui zimbru la doar câţiva metri de tine nu are cum să nu imprime în mintea ta un sentiment de inferioritate. Aspectul lui masiv impune respect şi parcă, mai cutezători decât altădată, zimbrii vor să dovedească că oamenii au nevoie de prezenţa lor maiestuoasă. Este aproape bizar contrastul dintre conformaţia corpului lor puternic şi comportametul lor liniştit. Armonia în care trăiesc zimbrii împreună cu celelalte vieţuitoare ar trebui să fie o pildă pentru noi, oamenii.

Faptul că acum nu putem vedea aceste exemplare decât în semicaptivitate este un tribut prin care ne plătim greşelile. În mod voit le-am răpit şansa de a mai trăi vreodată în libertate.

֩ Comentarii

֩ Comentarii

--> Click aici pentru a adauga un comentariu