Imprimati articolul

Vreţi măr de Voineşti? Luaţi-vă gândul!

Teoretic, în România există condiţii optime pentru a asigura necesarul de legume şi fructe în proporţie de 80%. Asta dacă ţinem cont de potenţialul mare de producţie, de faptul că suntem o ţară cu tradiţie în cultivarea acestora, dar şi de câteva aspecte deloc de neglijat, cum sunt calitatea solului şi clima care permit cultivarea acestora pe tot cuprinsul României. Necesarul de consum se poate completa cu importuri în perioada de extrasezon, respectiv cu fructe exotice gen citrice şi banane.

Practic, oferta de produse româneşti de pe piaţă este tot mai deficitară, iar procentul menţionat ca fiind posibil de produs pe plan local este de fapt cel adus de pe alte meleaguri. Nu mai este de mult o noutate faptul că, în prezent, aprovizionarea pieţei româneşti se face, perioade lungi din an, cu legume şi fructe provenite din import.
Vin să întărească aceste afirmaţii membrii Asociaţiei Profesionale Naţionale pentru Legume şi Fructe care, la sfârşitul lunii februarie, s-au întâlnit pentru a discuta despre acest fapt cu reprezentanţii Ministerului şi ai reţelelor de retail din România.

Grupurile de producători, doar un deziderat

Deşi încă din 2006 au avut loc încercări de înfiinţare a grupurilor de producători în vederea valorificării fructelor şi legumelor, acestea au întâmpinat greutăţi ca urmare a modificărilor repetate ale legislaţiei şi aşa stufoase, care, spun ei, a creat derută şi descurajare. Acţiunea s-a concretizat prin recunoaşterea unui număr foarte mic, de numai 14 grupuri de producători. Impedimentul major al activităţii lor îl constituie creditarea atât a lucrărilor curente, cât şi a investiţiilor. Aşa se face că ei nu dispun nici măcar de bani pentru reluarea ciclului de producţie. Cât despre investiţii, în cazul în care au mijloacele de garantare cerute, intervine dobânda a cărei dimensiune are darul de a le tăia avântul.

Ce spun pomicultorii?

Aceştia se plâng de lipsa sprijinului pentru înfiinţarea de plantaţii pomicole sau măcar pentru refacerea lor. Este de fapt principalul motiv pentru care suprafaţa pomicolă a scăzut dramatic după ’89. De la 200 mii ha în anul 2000 s-a ajuns la 135 mii ha în 2006, din care peste 40% erau în declin. Livezile continuă să fie defrişate, iar în locul lor apare pârloaga sau construcţiile.

„Mâncăm şi un fruct sau bem doar vin?“ se întreabă un producător din Arad, făcând referire la sprijinul pe care viticultura îl primeşte prin măsura de reconversie. El nu înţelege de ce pomicultura nu are parte de un astfel de sprijin. Tot din lipsa fondurilor, producerea materialului săditor are mult de suferit, iar cei care mai înfiinţează plantaţii îl preferă pe cel din Ungaria, Italia, Olanda, Franţa, mai scump, dar poate şi calitativ superior. De altfel, soiurile existente la noi sunt depăşite şi nu au cum să mai fie competitive pe o piaţă liberă cum este cea europeană.

Ce spun legumicultorii?

Nici aici situaţia nu este mai bună. Culturile de legume se realizează în proporţie de 98% în mediul privat, în special de către producătorii mici şi mijlocii, care se confruntă an de an cu greutăţi financiare la înfiinţarea şi întreţinerea culturilor, iar în final cu problemele ce ţin de valorificare. Şi ei folosesc material săditor din import pentru că producţia naţională de seminţe este redusă, iar hibrizi nu se mai produc de cca 15 ani.

Pentru că legumicultură fără apă nu se poate, de aici provine şi principalul motiv de indignare a producătorilor care vorbesc de existenţa unui sistem de irigaţii deficitar. Mai mult, începând din acest an subvenţiile pentru apă şi energie au fost sistate, iar despre ANIF producătorii spun că vinde apa cu un preţ la care să-şi acopere şi lipsa finanţării de la buget.

Comercianţii se contrazic singuri

La întâlnire au fost prezenţi reprezentanţii câtorva reţele comerciale cum sunt Cora, Real, Metro şi Auchan. Cu toţii au declarat că uşile lor sunt deschise, dar nu au precizat şi pentru cine! Pentru că, până una alta, pe piaţa organizată şi-au făcut loc doar fructele şi legumele din import. Iar când acestea sunt mai mici şi mai găunoase, deasupra lor scrie „produse în România“.

Deşi producătorii au cerut să vadă puţin interes şi sprijin din partea comercianţilor, aceştia le-au sugerat să se organizeze mai bine, astfel încât să poată oferi loturi mari, constante şi de calitate. Cei mai diplomaţi au spus că fructele româneşti nu sunt sortate şi calibrate, dar marea lor majoritate a invocat calitatea proastă a acestora.

Recunoscând cu greu că fructele şi legumele româneşti sunt cele cerute de clienţi, reprezentanţii lanţurilor de retail s-au contrazis singuri spunând că ceea ce există în magazine este dictat de trendul pieţei. Total fals, atât timp cât cerem măr de Voineşti şi ni se dă măr de Ungaria! Şi mai interesant a fost să aflăm că fructele de categoria a II-a sunt acceptate la vânzare în cazul celor din Polonia, dar nu şi cele româneşti.

Ce spune Ministerul?

Deşi Direcţia de Horticultură din cadrul Ministerului a rămas de o bună bucată de vreme fără director, producătorii nu se mai sfiesc de acest fapt şi discută când au probleme cu cei câţiva funcţionari rămaşi. Aceştia, alături de reprezentanţii APIA, au încercat să răspundă numeroaselor probleme ridicate de producători.  Grupurile rămân principala formă de organizare spre care producătorii mijlocii sunt sfătuiţi să se îndrepte, în vreme ce micii producători sunt îndreptaţi spre măsurile de subzistenţă.

„Trebuie să vă propuneţi în plan lucruri realiste, pe care le puteţi susţine!“ afirmă reprezentantul APIA. Grupurile de producători pot primi sprijin financiar de 75% din valoarea investiţiilor care au ca scop îmbunătăţirea condiţiilor de păstrare, condiţionare şi comercializare a producţiei şi 10% din valoarea producţiei comercializate în primii doi ani.
Cât priveşte creditarea, cei care au mai purtat discuţii cu băncile nu se declară foarte optimişti. „Noi vindem bani!“ – asta spun băncile, iar concluziile le puteţi trage şi singuri.
Cert este că, dacă s-ar da drumul la creditare, ar creşte şi numărul grupurilor de producători a căror existenţă, fără un sprijin financiar adecvat, aproape că nu se justifică.
Orgolii ce nu pot fi depăşite

Dacă aveaţi impresia că problemele se încheie aici, vă înşelaţi. Căci în România, până nu apare şi polemica dintre cei care, culmea, deşi înhămaţi la aceeaşi căruţă, trag unul la „hăis“ şi altul la „cea“, treaba nu e completă. Luând în calcul şi competiţia dintre cele două mari organizaţii ce activează în sector, atunci nu e de mirare că situaţia este aşa cum este.

Pe de o parte stă rodata Organizaţie Interprofesională „Prodcom legume-fructe“, condusă de Aurel Tănase, şi care cuprinde o suită de mari producători din ţară. De cealaltă parte se află Asociaţia Profesională Naţională pentru Legume şi Fructe condusă de Cristea Nicolae şi Cornelia Ionescu, care cuprinde şi ea tot pe-atâţia producători din vreo 18 judeţe. Deşi interesele sunt aceleaşi de ambele părţi, membrii lor pur şi simplu nu se înţeleg. Aşa se face că cea de-a doua a luat fiinţă în 2008 pentru că membrii ei nu se simţeau reprezentaţi de sora mai bătrână.  Ideal ar fi ca, urmând un model de succes, cum este cel francez, o singură organizaţie să înglobeze toţi producătorii din sector care trebuie să înţeleagă că, într-un sector atât de divizat, o luptă a orgoliilor nu face altceva decât să le îngreuneze şi mai mult situaţia.

Valentina ŞOIMU
REVISTA LUMEA SATULUI NR. 8, 16-30 APRILIE 2010

֩ Comentarii