Imprimati articolul

Polenul recoltat de albine (II)

Caracteristicile fizice ale polenului

Grăuncioarele de polen au diametre ce variază de la 6-200 mm şi pot avea o diversitate de culori, forme şi structuri de suprafaţă.

Cea mai mare parte a acestora au un înveliş extern (sporoderm) foarte rezistent, aproape imposibil de digerat. Este atât de rezistent încât au fost găsite în depozite fosile vechi de milioane de ani.

La suprafaţa sporodermului există pori ce permit germinarea şi extracţia substanţelor din interiorul grăunciorului.

Compoziţia polenului

Compoziţia acestuia variază de la o specie la alta, la fel şi concentraţiile absolute ale diferiţilor compuşi. Au fost raportate conţinuturi proteice de peste 40%, dar şi conţinuturi în amidon de peste 18% în anumite specii de polen anemofil provenit de la o serie de plante erbacee. Trebuie totuşi să se facă deosebirea între polenul anemofil şi polenul recoltat de albine (entomofil).

Componentele majore sunt proteinele şi aminoacizii, lipidele (grăsimi, uleiuri sau derivaţi ai acestora) şi zaharuri. Componentele minore sunt mai variate.

Sunt prezenţi toţi aminoacizii esenţiali pentru nutriţia umană (fenilalanina, leucina, valina, izoleucina, arginina, histidina, lizina, metionina, treonina şi triptofanul) alături de cea mai mare parte a celorlalţi, între care prolina este cea mai abundentă. Sunt prezente multe enzime (proteine funcţionale) dar unele dintre acestea, cum este cazul glucozo-oxidazei care este foarte importantă în miere, sunt adăugate de albine. De aceea această enzimă este mai abundentă în „păstură“ decât în ghemotoacele de polen.

În polen au fost identificaţi numai 16 din cei 31 de acizi graşi, cel mai important fiind acidul palmitic, urmat de acidul miristic, oleic, linolenic, stearic şi alţii. Sunt prezenţi şi compuşi de tipul colesterolului, mono-, di- şi trigliceridelor.

Cea mai mare parte a zaharurilor simple din ghemotoacele de polen, cum sunt fructoza, glucoza şi zaharoza, provin din nectar sau miere.

Polizaharidele de tipul calozei, pectinei, celulozei, ligninei, sporopoleninei şi altele sunt predominante în compoziţia polenului. După depozitarea în faguri, adaosul ulterior de zaharuri şi enzime conduce la obţinerea păsturii prin fermentaţie lactică.

Componente minore ale polenului recoltat de albine responsabile pentru o mare parte din acţiunile biologice (Crane, 1990)

(Tabelul îl găsiţi in revistă)

Polenul şi seleniul

Alături de nuca de Brazilia, polenul este alimentul cel mai bogat în seleniu.
Cu 517% din DZR (doza zilnică recomandată) ce se regăseşte într-o lingură de supă de 12,5 g, polenul poate contribui efectiv la starea de sănătate.

Seleniul prezintă un interes major pentru întărirea sistemului imunitar, pentru prevenirea unor forme de cancer (mai ales de prostată), pentru profilaxia maladiilor cardiovasculare şi a celor inflamatorii.

De asemenea, este de menţionat rolul său de cofactor al enzimei, care susţine lupta împotriva îmbătrânirii precoce şi accelerate a celulelor, prin eliminarea radicalilor liberi, mai ales a radicalului peroxid (din apa oxigenată). 

Seleniul permite între altele şi detoxifierea organismului de metalele grele.

Efectele fiziologice ale polenului (tabelul îl găsiţi in revistă)
Dr. bioch. Cristina Mateescu,
Institutul de Cercetare-Dezvoltare pentru Apicultură, Bucureşti
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.22, 16-30 NOIEMBRIE 2007

֩ Comentarii