Imprimati articolul

„Simt enorm şi văd monstruos“
IL Caragiale - un scriitor bolnav de adevăr

La 30 ianuarie 1852 vedea lumina zilei, în satul Haimanale (astăzi Caragiale), în apropiere de Ploieşti, Ion Luca Caragiale. Pe vremea când făcea şcoala primară la Ploieşti a fost martor la vizita domnitorului Alexandru Ioan Cuza pe care-l urmează cu un întreg alai de entuziaşti cale de 10 km, pe jos, până la Bărcăneşti. La 18 ani, în timpul „republicii de la Ploieşti“ este numit de insurgenţi şef al Poliţiei, dar părinţii îl reţin în casă, confiscându-i bocancii.

Provenea dintr-o familie celebră de oameni de teatru. Tatăl său, Luca, şi unchii Iorgu şi Costache Caragiali, au fost actori celebri.

Prietenul său, Ioan Slavici, îşi amintea la moartea marelui său contemporan: „Una dintre marile lui slăbiciuni era să se uite la cei care-i trec prin faţă ori stau în preajma vederii lui, să scruteze mutra, să prindă gesturi şi atitudini. Îmi dădea cu cotul, îmi trăgea cu ochiul, îmi şoptea «ai văzut» şi atâta era destul ca să ne înţelegem. «Măi, îmi zicea câteodată. Natura nu lucrează după tipare şi-l toarnă pe fiecare după calapod deosebit. Unul e sucit într-un fel, altul într-altfel, fiecare în felul lui, încât nu te mai saturi să-i vezi şi să faci haz de ei»“.

Referitor la neuitata comedie, care reflectă moravurile politice ale vremii, acelaşi prieten ardelean remarca: „A râs, râde şi va mai râde atâta lume asistând la reprezentarea Scrisorii pierdute fiindcă puţini de tot au mai rămas cei ce-şi dau seama că e lucru de plâns când autorul ne sileşte să recunoaştem că, într-adevăr, nu cel mai vrednic, cel mai cumsecade, nici cel mai curat în suflet, ci cel mai tâmpit şi mai mişel iese în lumea noastră învingător.“

În schiţa Arendaşul român, ţăranul Ion, încărcat pe nedrept cu 10 zile de praşilă, mănâncă pe deasupra şi bătaie de la arendaş, nu găseşte înţelegere nici la primar şi nici la subprefect. Subprefectul asistă impasibil la o nouă repriză de bătaie declanşată de arendaş asupra ţăranului care, în cele din urmă, se împacă cu soarta: „Mai, bine fac şi acele zile (de praşilă, n.n.) şi Dumnezeu o şti...“. Drept pentru care şi subprefectul încheie cercetarea triumfător: „Măi, omule, când ţăranii şi arendaşii trăiesc bine le merge cu spor la toţi“. Este numai un episod din epopeea suferinţei ţărăneşti, care avea să culmineze cu marea răscoală izbucnită în martie 1907.

Acestei mişcări dezlănţuite în epocă avea să-i dedice pamfletul său, 1907 din primăvară până-n toamnă, scris în exilul voluntar de la Berlin, unde se stabilise în 1905, dobândind o moştenire, şi-şi aflase liniştea departe de detractorii săi din ţară. Conştiinţa sa însă rămăsese trează şi zile întregi a tot scris biciuitorul pamflet. „Simt enorm şi văd monstruos“ se autocaracteriza creatorul Nopţii furtunoase, dar şi a Năpastei. Şi iată cum îi vedea pe cei de la cârma ţării: „Administraţia e compusă din două mari armate. Una stă la putere şi se hrăneşte, alta aşteaptă flămânzind în opoziţie“.

După ce au izbucnit flăcările răscoalei, „a urmat în camere duioase scene teatrale [...]. Toată lumea a plâns, miniştrii de azi, miniştrii de ieri, deputaţi, senatori, publicişti. [...] Şi, în faţa lumii acesteia atât de emoţionate, doi mari între mari fruntaşi, un conservator şi un liberal, s-au strâns în braţe cu efuziune şi s-au sărutat solemn, spălând cu lacrimi fierbinţi tot trecutul - care, ce-i drept, cam avea nevoie de spălat; în căldura luptei lor de până ieri, a celor două acţiuni, primul numea pe al doilea «trădător de neam», iar acesta pe acela «fiul lui Belzebut». Răscoalele făceau deci o minune: trădătorul de neam de până ieri se preschimba în salvator al patriei; iar fiului lui Belzebut îi crescuseră peste noapte aripi de cheruvim. În faţa primejdiei, pentru amândouă egal de ameninţătoare, facţiunile de guvernământ duşmane îşi dau mâna spre stabilirea ordinii.“

11.000 de ţărani au murit pentru că au cerut dreptate şi pământ. Dar, aşa cum spunea Caragiale: „Răul de care suferă ţara va rămâne cum am spus şi va coace cu cât mai acoperit, cu atât mai adânc. Singura soluţie rămâne abolirea politicii de uzurpare, desfiinţarea celor mai odioase sisteme boiereşti şi intrarea întregii ţări în stăpânirea dreptului ei întreg de a hotărî asupra avuţiei şi onoarei ei, asupra soartei şi destinelor ei.“

Miron ŞTEFĂNESCU
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.3, 1-15 FEBRUARIE 2007

֩ Comentarii