Comentariul ediţiei - Truda nobilă a ţăranului

Nu încape îndoială: pentru omul de la ţară, pentru gospodarul împătimit de meseria lui, iarna e un fel de anotimp fast. Bagi de seamă, adică, ce şi cum va să fie cu recolta viitoare. Sigur, omul obişnuit cu zelul de fiecare zi consideră anotimpul alb un fel de „recreaţia mare“.
Buna mea, ţărancă din generaţie în generaţie, zicea, cam pe la vremea aceasta, că „o dor mâinile de nemuncă“.

Şi dorul de brazdă, de câmp şi-l ostoia scormonind sub plapuma zăpezii după un smoc de grâu înfrăţit, după înfăţişarea căruia putea să-ţi spună, fără greşeală, ce fel de vară avea să vină. Mirosea apoi firavele fire de iarbă şi pe chipul ei înflorea bucuria pâinii pe care avea s-o frământe la ceasul primei recolte.

Erau, fără îndoială, şi ani de îngrijorare – mai cu seamă atunci când zăpada se lăsa aşteptată şi viforul de nord descălţa plantele, zburătăcindu-le în cele patru vânturi. Într-un asemenea moment, nădejdea era la grâul de primăvară: un soi timpuriu, cu spor la frământat, dar cu recoltă puţină, neîndestulătoare pentru mulţimea gurilor ce adăstau belşugul. Apoi, cum făcea soarele cu ochiul, se trecea la îngrăşatul ogorului. Gunoiul de grajd preţuia cât aurul, şi tocmai dintr-un asemenea motiv nu era gospodărie fără câteva vite. Se zicea, de altminteri – vorba a rămas până astăzi – că animalele alungă sărăcia.

Munca pământului, s-o recunoaştem, n-a fost şi nu este lesne de împlinit: se cer efort, minte şi multă, foarte multă răbdare. Şi cum altfel, de vreme ce altoiul îşi dă rodul după ani buni, iar câmpul îşi răsfaţă bunătăţile sub cerul liber?

De ce vă spun acum toate acestea? Pentru că, simt eu, e nevoie să luăm seama la felul de a fi fost al bunilor ori părinţilor noştri. Pentru ei, brazda era lucru sfânt; pâinea cea de fiecare zi, un alt fel de a ne îndumnezei. Frântul, simplul gest al frângerii unei pâini, era precedat de rugăciunea şi cuvântul de mulţumire pentru Cel de Sus.

Într-un asemenea climat, vezi bine, profesiunea de ţăran era preţuită şi admirată. Cel mai bun între cei buni se bucura de atenţia satului; primul ieşit la plug pe coastă era sărbătorit întru veşnicirea vredniciei. Cel dintâi snop din prima recoltă se prefăcea în cunună, însemn purtat cu îndreptăţită bucurie de cele mai vrednice gospodine ale satului.

Sigur, vremea a vremuit şi lumea, ca lume, şi-a urmat drumul ei. Au fost uitate obiceiuri, datini, s-a prefăcut în banal tocmai ceea ce însemnau râvna şi curăţenia satelor noastre, într-o lume mereu mai grăbită – poate că aşa era şi firesc.

Numai că cei care au dat satul la o parte se pare că au schimbat cinstea pe ruşine. Se caută acum peisajul ecologic, se oferă sume astronomice pentru mâncarea ecologică. E-urile,
E-urile hranei sintetice sfâşie sănătatea umană.

Şi atunci? Ei bine, luaţi cu graba, şi noi am fi tentaţi să socotim drept înapoiere tocmai ceea ce se dovedeşte, în fapt, a fi şansa noastră. Avem de partea noastră aerul, iarba verde de acasă şi aceste „lăzi cu zestre“ lăsate de cei care ne-au premers. Totul e să nu uităm obiceiurile, datinile şi credinţa neamului nostru. Nu ne-am merita, altfel, pâinea cea de fiecare zi. Chiar aşa: nu simţiţi, n-aţi simţit niciodată că, mai ales acum, iarna, vă dor mâinile de nemuncă?

֩ Comentarii

֩ Comentarii

--> Click aici pentru a adauga un comentariu