„Presăraţi pe-ale lor morminte...“

„Oricâtă furtună şi vifor pe umerii tăi s-or abate,
Oricâtă mânie barbară veni-va asupră-ţi, române,
Sus fruntea! Carpaţii stau veşnic cu vârfuri spre cer ridicate,
Furtunile trec, dar granitul tot tare şi falnic rămâne!“
(Mircea Dem. Rădulescu - poet giurgiuvean)

Îmi tot reproşez în ultimul timp că nu îmi cunosc înaintaşii, deşi mi-ar plăcea să ştiu cine au fost, cum au fost, cu ce se îndeletniceau... Şi pentru că nimic nu e întâmplător, după Paşti, anul acesta, am adus-o pe mama pe la noi, în vizită, să vadă ce-am mai realizat. Nu mai venise de mult timp şi poate n-ar fi venit nici de data aceasta dacă nu am fi ameninţat-o că nu mai venim nici noi s-o vedem, deşi avea argumente solide (animalele din gospodărie, în special, vaca, ce s-ar fi făcut fără dumneaei?).

Şi iat-o urcată în maşina care s-o ducă la Roşu. Am luat-o prin Ghimpaţi (ca de obicei), iar când am ajuns la ieşirea din localitatea Valea Plopilor mama ne-a spus că înainte se chema Bălării şi, arătându-ne un monument falnic înconjurat de morminte, ne-a spus că acolo îi sunt înmormântaţi amândoi bunicii, căzuţi pe front. În gând, mi-am promis mie, dar şi lor, că voi veni să le aprind o lumânare la cap şi să le pun o floare. Doar de unul dintre străbunicii din partea mamei ştiam c-a fost erou în Primul Război Mondial, tatăl lui tataie Anghel; despre cel din partea maii (eu aşa i-am spus: maia) Leana nu ştiam prea multe.

Aflasem acum. Cam o dată la două săptămâni mergeam pe la ai mei, dar nu aveam timp niciodată să opresc la Cimitirul eroilor, până într-o zi, când, singură fiind, mi-am promis că la întoarcere voi opri. I-am spus mamei de intenţia mea şi s-a bucurat, mi-a dat lumânări, chibrit şi am rupt împreună câteva flori din grădină. La plecare, i-am simţit emoţia în glas, era foarte încântată de gândul meu creştinesc, parcă voia să-mi mulţumească. Noi am comunicat telepatic foarte bine întotdeauna, nici acum nu era nevoie de cuvinte.

Am plecat. Deşi fusese timp frumos, deodată cerul se înnorase, devenind întunecat, ameninţător. Mă rugam să nu plouă. Am ajuns la „Bălării“, mă gândeam că aşa a fost vremea pe-atunci, când oştirile duşmane voiau să ne cotropească ţara, când flăcăi şi bărbaţi falnici - cum mi-i imaginam şi pe străbunicii mei -, lăsând în urmă iubite, neveste, copii, plecau să apere glia străbună. Mulţi nu s-au mai întors... Privesc în jur, nu mă sperie norii negri de deasupra mea. Voi face ce am promis!

Cimitirul se află într-o vale, în apropierea unui râu. Probabil că aici s-au dat lupte grele... Cineva a spus că relieful ondulat, alternanţa deal-vale sunt specifice spaţiului românesc. Nici în Vlaşca mea natală nu e altfel. Urc cele câteva trepte şi apăs pe clanţa de la portiţa gardului care înconjoară cimitirul. E încuiată! Sunt derutată, mă încearcă chiar o mică dezamăgire, am aşteptat atât clipa asta... E un loc sfânt, în faţa căruia trebuie să ne plecăm.

Deşi gardul e scund, nu se cade să-l sar. Pot citi numele scrise pe cruci. Încep să citesc, trec cu răbdare de la o cruce la alta, de la un rând de cruci la altul, de la cele din partea stângă, trec la cele din dreapta, aşteptându-mă în orice clipă să-mi răsară în faţă: Săbăroiu Radu şi Mihalache Radu. Pe lângă numele unor ofiţeri, subofiţeri şi gradaţi, pe multe cruci citesc: „un locotenent necunoscut“, „un sublocotenent necunoscut“, „un ofiţer necunoscut“... Străbunicii mei au fost plugari... Sunt dezamăgită. Poate nu ştie mama bine. N-or fi aici.

Privesc din nou cerul înnorat. Nu pot pleca. Mai zăbovesc puţin. Admir monumentul, citesc inscripţia ce aminteşte urmaşilor de vremurile apuse... Aflu ce lupte grele s-au dat pe locurile acestea şi câţi români au căzut atunci: „1.813 eroi români cunoscuţi şi necunoscuţi“.

Citesc apoi frumoasele versuri ale poetului giurgiuvean Mircea Dem. Rădulescu, scrise ca epitaf, dar şi ca îndemn. Acum înţeleg: au fost prea mulţi! Dar ei există în memoria noastră şi vor exista veşnic! N-am putut să le aprind o lumânare la mormânt aşa cum doream, dar am presărat câte o floare şi m-am recules... Suntem urmaşii lor. Trebuie să fim demni de ei...

Nici n-am apucat bine să mă urc în maşină, că a şi început ploaia. Poate erau lacrimile cerului pentru eroii noştri căzuţi sub glie, ştiuţi şi neştiuţi...

֩ Comentarii

֩ Comentarii

--> Click aici pentru a adauga un comentariu