Prima zi de grădiniţă > REVISTA LUMEA SATULUI

Început de toamnă, miez de septembrie… Cârduri de copii, veseli, gălăgioşi trec spre şcoală. Au să-şi povestească atâtea! Vacanţa de vară a trecut repede, deşi i se spune vacanţa mare! Să mai fi fost! Pe cei care vor intra în clasa I îi recunoşti uşor: deşi mici faţă de ceilalţi şcolari, ei se simt „mari“! S-au despărţit de ghiozdănelul de grădiniţă, de jucării, poartă acum uniformă de şcolar, iar în ghiozdanul nou au rechizite pe care abia aşteaptă să le folosească! Prima zi de şcoală din viaţa lor a sosit!

Alături de ei mai sunt şi alţi boboci: cei care merg la grădiniţă pentru prima dată. Pentru ei, emoţiile sunt mai mari; o ţin strâns de mână pe mama şi nu ştiu dacă să se bucure pentru că vor avea mulţi colegi de joacă ori să se întristeze pentru că mămicile nu pot rămâne cu ei în sala de grupă.

Prima despărţire de mama! Unii, în special cei mari (de grupă mare sau pregătitoare) sunt nerăbdători, curioşi, dar încrezători; cei mici însă (de grupă mică şi mijlocie) şi cei timizi sunt temători, lacrimile – mărgele tremurânde în vârful genelor – stau gata să se rostogolească pe obrăjorii fierbinţi, îmbujoraţi! Oare cum va fi la grădiniţă? Cum sunt copiii? Dar doamna? Când mâna mamei se desprinde de mânuţa care tremură, urmează un moment de ezitare, derută, priviri speriate în jur, după care înţelege că, da, acesta e momentul despre care mama îi tot povestise!

Acum mama va pleca acasă, iar el va rămâne cu doamna educatoare şi cu ceilalţi copii. Prima parte a zilei trece greu – cu prezentări, cu jocuri, un cântecel, dar mai ales cu lacrimi şi suspine – iar printre lacrimi aceeaşi întrebare repetată: „Când vine mama?“ Încet-încet, lacrimile încep să se usuce pe obrăjorii calzi şi apare primul zâmbet! E semn că va fi bine! De-aici încolo urmează lungul, dar frumosul drum al adaptării la regimul din grădiniţă, al socializării copilului; la capătul lui, copilul va fi „apt pentru şcoală“.

Ce privilegiu, ce onoare pentru noi, educatoarele, să modelăm mintea şi sufletul gingaş de copil! Dar şi ce responsabilitate! Model şi icoană pentru copil, mamă şi dascăl, toate în acelaşi timp! Nu-i deloc uşor, dar ce poate fi mai frumos decât să sădeşti lumina, binele, adevărul, în speranţa că vor rodi mai târziu în viaţă…

Plângăcioşii de dimineaţă la prânz nu vor să plece acasă! Mamele se bucură, dar sunt puţin derutate: copilul chiar s-a obişnuit cu cineva străin? Eu ştiu din experienţă că cei care au plâns cel mai tare în prima zi s-au îndrăgostit iremediabil de mine! Poate pentru că nu am renunţat niciodată. Nu m-au speriat nici lacrimile, nici ţipetele, nici chiar pumnii sau picioarele pe care „le primeam“ în prima zi. Îi înţelegeam, se despărţeau pentru prima dată de mama, se simţeau neajutoraţi, abandonaţi într-o lume străină, până înţelegeau că nu li se întâmplă nimic rău, că mama îi iubeşte şi nu i-a părăsit, iar doamna educatoare e tot un fel de mamă.

În timp, se ataşau de mine aşa de mult că îşi doreau ca şi la şcoală tot eu să fiu „doamna lor“. Desigur, şi cu „boboceii“ mei de anul acesta va fi la fel!

֩ Comentarii

֩ Comentarii

--> Click aici pentru a adauga un comentariu