Istoria de lângă... istorie Să ni-i reamintim!

După încercarea eşuată de a sparge frontul româno-rus la Mărăşeşti şi după luptele de la Oituz sau din Cotul Vrancei, austro-germanii au fost nevoiţi să-şi recunoască incapacitatea de a mai purta o ofensivă. Într-un raport săptămânal trimis lui Mackensen, generalul von Eben, comandantul Armatei a IX-a germane, scria: „Am ajuns la convingerea că o continuare a atacului în acest teren extrem de greu şi favorabil apărării, care a fost apărat cu îndârjire de către puternice forţe inamice, nu permite deocamdată niciun succes“. Era recunoaşterea oficială a înfrângerii.

Dar aceste victorii au fost stropite cu sângele a mii şi mii de eroi. În luptele de la Muncelu, la începutul lunii septembrie, în numai două zile Divizia a III-a română a înscris la pierderi 596 de morţi, 823 de răniţi şi 253 de dispăruţi.

La Cotul Vrancei, în luptele de la Varniţa, a căzut căpitanul Petre Ştefănescu din Regimentul 2 Vânători, un soldat viteaz şi poet. În campania din 1916 fusese grav rănit, la Hălmag, în Transilvania; a fost prezent şi la Mărăşti, iar pe 30 august, când a căzut în timpul unui contraatac în fruntea companiei pe care o comanda, în carnetul de la piept străpuns de o schijă, poetul – cunoscut sub pseudonimul Petre Şt. Vultur din paginile revistei „Convorbiri Literare“ – scrisese:

„Copii iubiţi ai ţării mele scumpe,
Ostaşi români şi vânători,
Priviţi cum ţara noastră-şi rumpe
Veşmântul ei de sărbători.
Căci văduvită de feciori şi glie,
Spre noi se-ndreaptă al ei glas
Săriţi cu toţi, scăpaţi ai ei moşie,
Voi, fiii ei, ce-aţi mai rămas.“

Şi tot în acele zile de foc, la atacul Cireşoaiei a căzut în fruntea unuia dintre valurile de atac ale Regimentului 8 Vânători voluntarul bucovinean Ion Grămadă. Putea să rămână profesor la o şcoală militară, dar doctorul în litere al Universităţii din Viena şi scriitorul de talent era un om de caracter, un bun român şi un om de acţiune.

După ce ani de-a rândul luptase cu cuvântul pentru apărarea românilor din Imperiul Austro-Ungar, acum, când timpul vorbelor trecuse, a cerut să fie trimis în prima linie a frontului. A căzut străpuns de două gloanţe „cinstind cu moartea lui eroică intelectualitatea bucovineană al cărui reprezentant de elită era“.

Cu două săptămâni înainte de moarte nota într-o scrisoare: „Mă gândesc foarte puţin la moarte şi nu mă tem deloc de ea. Sunt pregătit s-o înfrunt. Nu mă sperie nici mulţimea păcatelor pe care le-am comis, căci aşa de sfântă şi de dreaptă înaintea lui Dumnezeu este cauza pentru care atâta tineret s-a îmbrăcat cu cămaşa morţii, încât pe toţi ne aşteaptă viaţa de veci. De asta sunt sigur. Războiul nostru e sfânt. Dar sper că în lupta ce mă aşteaptă în curând mă va ajuta Dumneazeu să îndeplinesc o faptă nepieritoare, care să mă treacă la nemurire. (Dumnezeu ştie însă dacă nu păcătuiesc şi acum cu orgoliul meu...)
Doamne, ajută-mă să fiu tare, să fiu vrednic şi neînfricat, spre a putea răzbuna lacrimile ce le-au vărsat ai mei vreme de una sută cincizeci de ani de robie...“

Acum, când s-au împlinit, iată, 90 de ani de la eroica şi în acelaşi timp tragica vară a anului 1917, să ne reamintim, stimate cititorule, măcar pentru o clipă de cei care au căzut pe câmpul de onoare în nădejdea că mor pentru o cauză sfântă.

֩ Comentarii

֩ Comentarii

--> Click aici pentru a adauga un comentariu