Imprimati articolul

Distanţa ce ne separă

Am luat, cu ceva vreme în urmă, drumurile bătrânului continent, fiindcă am în mine sădită curiozitatea pentru lucrul rotund, bine făcut.

Să văd, adică să înţeleg eu însumi, cum de la alţii se poate, iar la mine acasă nu.
Cum de se află trase la sfoară, ca într-o uriaşă expoziţie, câmpiile Austriei, Germaniei, Olandei, Franţei ori Angliei, în vreme ce câmpurile noastre adastă, supuse rigorilor zilei de mâine, într-o încremenire deloc optimistă.

Zic cei mai vârstnici, cu nostalgia bunăstării în glas, cum că România a fost cândva grânarul Europei.
Şi asta li se pare a fi însemnat vârful succesului nostru agricol.

Iată însă că aveam să aflu la Passau, în buza Germaniei, că drumul cerealelor noastre către Europa a fost în fapt cea mai însemnată înfrângere suferită de o ţară cu potenţial şi pricepere într-ale agriculturii.

În locul produselor zootehnice, al cărnii ori fructelor, legumelor şi strugurilor cu preţ pe oricare piaţă, România a fost vămuită, impunându-i-se tocmai ei condiţia de pauperizare.

Dar, s-ar putea crede, asta a fost demult, atunci când ţărişoara, străjuită de Carpaţi şi udată de Dunăre ori Marea cea Mare, nu-şi risipise somnul în care se adâncise de ani buni.

Ei bine, statisticile contemporane, chiar cele „la zi“, confirmă perpetuarea păguboasă a îmbătrânitei concepţii despre posibilităţile româneşti de export cu produse agricole.

Aşa se face că de la noi, spre Europa, călătoresc tot cerealele – atunci prisosesc – ori mărfuri alimentare neprelucrate, în timp ce în sens invers circulă, în cantităţi de luat în seamă, produse alimentare finite.

Să mai adaug rigorile unei pieţe concurenţiale în chip neloial, în care cerealele româneşti, de pildă, înfruntă produse similare subvenţionate, ceea ce înseamnă, din capul locului, pierderi considerabile pentru producătorii autohtoni.

Privatizarea marilor combinate agroalimentare a însemnat, în fapt, spulberarea acestora în cele patru vânturi, proprietarii căpătuiţi peste noapte considerând mai avantajoase importurile decât producţia proprie.

Micii producători, neîntremaţi financiar, nu pot concura afluxul de produse străine şi, în consecinţă, pieţele alimentare oferă tot ceea ce se poate imagina ori nu, adus de pe aiurea la preţuri mai mici chiar decât oferă industria alimentară ori agricultura românească.

Chiar dacă, ori tocmai de aceea, ce ne vine, de unde ne vine, e fără gust şi nu o dată periculos pentru sănătate.

Europa caută acum naturalul produselor ecologice, din calea cărora, pe cât se poate, chimia e pusă pe fugă.

Agricultura Europei lucrează cu tractorul de mare putere, cu plugurile multibrăzdar reversibile, cu combine de mare randament, cu o industrie prelucrătoare concepută deja la scară continentală.

Cum să-i reziste, unei asemenea armade, plugul tras de boi ori neînsemnata, încă, industrie alimentară organizată după principiile micii gospodării?
În Vest, rotaţia culturilor e un parametru fundamental al tehnologiei naturiste.

La noi, doar terenurile rămase pârloagă intră într-un asemenea raţionament.
Dar nu vă spun toate acestea cu gândul renunţării. Da’ de unde!

Trebuie însă să luăm taurul de coarne.
Să punem mintea şi braţele la treabă.
Să gândim europeneşte!
Să nu ne fie teamă de tarlalele comasate în asociaţii ori cooperative productive.
Investiţia, de iniţiativă ori materială, rodeşte doar în câmpul fertil al agriculturii de performanţă.

Europa ne aşteaptă!

Gheorghe VERMAN
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.22, 16-30 NOIEMBRIE 2007

֩ Comentarii