Home   Despre noi   Abonamente   Video   Articole   Oferte   Anunturi   Newsletter   Agro Business   Contact   Arhiva

Imprimati articolul

Leru-i Doamne, Ler!

Bat cocorii zăpezilor de decembrie, cu aripa lor molcomă, peste câmpurile române. Trăim de la un timp, cei mai numeroşi dintre noi, minunatele poveşti rostite la gura sobei ca dulci aduceri aminte despre vremurile de altcândva.

Adică, de atunci, de când caierul fulgilor de nea pogora în sufletele noastre doar bucuria împlinirii unei vieţi nepereche, fără să bănuim măcar că, uite, vine o clipă în care, fără să vrei, aproape scrutezi deopotrivă lumea de dincoace şi de dincolo de existenţa materială.

Curge vremea precum se rostogolesc neostenit florile de gheaţă din înaltul cerului şi băgăm de seamă, puţin uimiţi, puţin înciudaţi că, vorba cântecului, „cu mâne zilele-ţi adaugi, cu ieri viaţa ta o scazi“ încât, tot spusa bardului, „nu câte-au fost îmi vin în minte,/ ci câte-ar fi putut să fie“.

E timpul colindelor şi „Leru-i Doamne, Ler!“, ochiul minţii îmi evocă, sfâşietor de duios, anotimpurile propriei copilării.

La mine-n sat, acolo în căuşul Văii Carasu, la Valea Seacă, Sfântul Nicolae, Crăciunul apoi, după care urmau enigmatic pentru copilul de-o şchioapă Anul Nou, Sfântul Vasile, Boboteaza şi în sfârşit Sfântul Ion, marcau sărbătorile de căpătâi ale comunităţii la care participam cu sentimentul dumnezeirii în noi, fiindcă nu era cu adevărat sărbătoare de la Dumnezeu fără să îngenunchem în faţa părintelui Gheorghe.

Popa Gheorghe, mi-l amintesc ca acum, era un fel de „înţelept al înţelepţilor“ satului.
Eu îl preţuiam cum nu poţi preţui decât bunătatea, cumpătarea şi acel inestimabil simţ al zilei de mâine.

Fiindcă Popa Gheorghe, doar el cunoştea, ca nimeni altul, tainele fiinţei umane. Doar de Sfinţia Lui ascultau flăcăii încinşi adesea, deopotrivă, la hora satului, de câte-o codană în stare să mistuie până şi inimile de piatră ale babelor adunate pe şanţ la vorbă şi şuşoteală.

Preotului îi urma învăţătorul. Şi el iubitor de adevăr, de frumos şi de carte. Domnul Învăţător era pentru noi, copiii, un alt fel de părinte al nostru, care ştia pe dinafară când şi de unde am prins viaţă, ce suferinţe ne-au tulburat începuturile şi nici acum nu înţeleg, cum anume, mai ştia domnul învăţător ce cărări ale lumii va să apuce picioarele fiecăruia dintre noi.

Pentru mine, aplecat cu râvnă asupra cărţilor încă de la vremea abecedarului, era de neimaginat să nu mă duc pe drumul şcolii.

Ce-mi amintesc, nu fără emoţie, e că cel care mi-a prevăzut cariera a fost un unchi al meu, dinspre mamă. Unchiul Pascu. Cu colinda mergeam de-a valma. Români, tătari, turci, care cum ne îngăduiam, pe cete, şi după obicei. Mie-mi părea al naibii de ciudă că cel mai bun la tras buhaiul de pluguşor era un „pui de tătăruş“, cum îl alintam noi, Batal al lui Amet.

Nu vă miraţi de frăţia noastră. Fiindcă după colindă mâncam la nenea Amet nişte baclavale tăvălite prin nucă şi miere cum n-am mai întâlnit pe altundeva în drumurile mele de înrăit călător pământean. De Sfântu Niculai ningea prima oară.

Zăpada era însă şi de Crăciun, şi de Anul Nou.
Altfel cum?
Şi uite că a troienit în destule zone şi în anul acesta de sărbători.
E un semn.
Ea, ca o duioasă aducere aminte!
Ce n-aş mai da să fiu iarăşi feciorul de acum aproape jumătate de secol care înmărmurea toată suflarea bisericii când rostea „Crezul“ în zi de sărbătoare!

Să-i ştiu iarăşi, acolo unde i-am ştiut de când am reuşit să descifrez lumea dimprejurul meu, pe popa Gheorghe, pe domnul Învăţător ori pe unchiul Pascu.

Zăpezile sufletelor noastre, sunt sigur, le luminează acum potecile nemuririi.
Dă, Doamne, numai de bine!

Gheorghe VERMAN
REVISTA LUMEA SATULUI, NR. 24, 16-31 DECEMBRIE 2007

Vizualizari: 614



֩ Comentarii

--> Click aici pentru a adauga un comentariu




© 2005-2011 REVISTA LUMEA SATULUI