Home   Despre noi   Abonamente   Video   Articole   Oferte   Anunturi   Newsletter   Agro Business   Contact   Arhiva

Imprimati articolul

Naşterea Mântuitorului – între tradiţie şi autenticitate

De câte ori nu se întâmplă să ne adunăm şi să sărbătorim ziua cuiva, deşi acela nu este de faţă! „Pe bebe l-am lăsat la o mătuşă, doar nu îl aduceam la restaurant.“ Exact aşa sărbătoresc cei mai mulţi oameni de pe pământ Naşterea Mântuitorului, o sărbătoare numită şi Crăciun: mănâncă, beau, petrec, fac daruri, dar Cel sărbătorit nu este cu ei.

Originea Crăciunului

De altfel, cuvântul Crăciun nici nu există în Biblie. Şi nici sărbătorirea Naşterii Domnului nu a existat de la începutul creştinismului. Abia în prima jumătate a secolului al IV-lea a fost decretat de către mai-marii religioşi ai vremii ca Biserica să sărbătorească naşterea lui Hristos.
Au existat mari diferenţe de opinii şi în ceea ce priveşte data. De fapt, nici nu se cunoaşte ziua naşterii lui Hristos.

La început se ţinea în ianuarie, odată cu botezul Domnului, sub numele de Epifania – Arătarea Domnului. Şi acum, pe 6 ianuarie, există această sărbătoare, dar Naşterea Domnului a fost mutată pe 25 decembrie. Au existat şi motive.

Creştinismul a apărut în lume ca să răspândească vestea că Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cel care a făcut toate cele ce sunt, s-a întrupat, a murit şi a înviat, restabilind legătura cu Dumnezeu, ruptă prin neascultarea lui Adam. Nu şi-a propus să schimbe tradiţiile, ci doar să le dea valoare. Doar ce era imoral trebuia eliminat. De altfel nici nu era prea uşor să schimbi obiceiurile popoarelor.

Atunci sfinţii părinţi au folosit o metodă care a dat roade. Au suprapus pe vechile sărbători unele noi, păstrând doar ceea ce nu contravenea moralei creştine.
Sărbătorile de iarnă erau foarte populare în Antichitate. Saturnaliile erau, la un moment dat, cele mai de seamă sărbători la romani. Exista un cult al Soarelui şi de aceea perioada solstiţiului de iarnă a fost întotdeauna un moment de bucurie şi sărbătoare.

Era momentul în care ziua începea să crească, considerându-se o victorie a luminii asupra întunericului, acest fenomen fiind numit Naşterea Soarelui. Pentru a o încreştina a fost aşezată în locul ei Naşterea Domnului. Există colinde care îl asociază pe Hristos cu soarele. Confuzia chiar a iscat mari probleme în vremea aceea. Unii credeau că Iisus era Sol, zeul-soare!

Numele „Crăciun“

Din vremuri străvechi ne-a rămas o istorisire care explică de ce sărbătoarea naşterii Domnului poartă numele de „Crăciun“.

Se spune că Fecioara Maria, de mică, intrase la mănăstire. Aici a fost anunţată de arhanghelul Gavril că-l va naşte pe pruncul sfânt. Când sarcina începea să fie vizibilă, nevinovata fecioară i-a spus stareţii întreaga poveste, dar aceasta n-a crezut-o şi a alungat-o de la mănăstire.

Ruşinată, Fecioara s-a ascuns într-o pădure, dar aici o urmărea tartorul iadului, chinuind-o cu vedenii şi coşmaruri. În ajunul naşterii, el a aruncat o piatră în sânii fecioarei. Din ei a ţâşnit pe cer laptele sfânt, astfel luând naştere Calea Laptelui (Calea Lactee).

Nemaiputând îndura acest chin, Maria a plecat din pădure şi a ajuns la casa lui Crăciun, un bogătaş nemilos care-şi tortura soţia şi fetele. Acesta era plecat şi soţia lui, o femeie miloasă, a găzduit-o pe Fecioară în staul, unde a născut. În acel moment s-a arătat pentru prima dată pe cer Luceafărul, pentru a vesti sosirea lui Iisus. Văzând steaua, Crăciun crezu că femeile au dat foc la casă şi se grăbi să vadă ce s-a întâmplat.

Între timp, Crăciuneasa avusese grijă să facă totul după datini şi, drept răsplată, Maica Domnului le vindecă pe cele trei fiice ale lui Crăciun care fiecare suferea de ceva: una era şchioapă, alta oloagă şi ultima oarbă.

Când ajunse acasă, fiindcă soţia nu i-a ieşit în întâmpinare, i-a tăiat mâinile. Văzând aceasta, Fecioara i le puse la loc şi, prin această minune, îl făcu pe bărbat să-şi dezgheţe inima şi să creadă în Dumnezeu. Din acest motiv, ziua în care s-a născut Mântuitorul s-a numit Crăciun.
Este doar o istorioară populară.

Originea de fapt a cuvântului este alta. Domnul Iisus Hristos fusese socotit de gnostici (o sectă care încerca să amestece religiile) o creatură - Creaciun. După anul 325 a fost recunoscut ca Fiu al lui Dumnezeu, una dintre persoanele Sf. Treimi: „născut, iar nu făcut (creat)“, dar în popor, Iisus Hristos a fost multă vreme identificat cu Crăciun, deşi în cărţile de cult ortodox cuvântul Crăciun nu există. Un colind spune:

„Că-i născut un domn prea bun
Cu numele lui, Crăciun,
Că-i născut un om frumos,
Cu numele lui, Hristos.“

Bradul

Un obicei specific astăzi Crăciunului este aducerea în casă şi împodobirea unui brad. Tradiţia aceasta este şi nouă, şi veche. Este nouă pentru că românii au importat-o din Occident relativ recent. Dar ea îşi are, la fel ca alte tradiţii, origini în religiile păgâne, precreştine.
Încă din Antichitate oamenii s-au închinat la pomi numiţi de ei „sacri“ (şi astăzi sunt religii de acest gen atât în lumea primitivă, aşa numită „necivilizată“, cât şi în cea modernă). Druizii socoteau stejarul drept copac sfânt. Egiptenii aveau palmierul, iar scandinavii şi romanii chiar bradul.

Ce legătură are bradul împodobit cu naşterea lui Hristos? Păi niciuna. Doar că tot în această perioadă, cu ocazia Saturnaliei, Romanii împodobeau bradul cu boabe roşii. Astăzi, boabele s-au transformat în globuri. Dacă este să simbolizeze ceva, atunci bradul cel veşnic verde ar arăta viaţa fără sfârşit, pentru că toţi ceilalţi copaci „mor“ toamna, dar el este „tot verde“, aşa cum toţi oamenii mor, dar Dumnezeu rămâne în veac.

Colindatul

E vremea colindelor care datează din timpul lui Ler Împăratul (Leru-i ler şi iarăşi ler!) (Galerius cel Bătrân şi Galerius cel Tânăr - 293-311).

Tradiţia colindatului este specific românească. În Europa, cu excepţia zonei sud-estice, acest obicei nu există. Deşi profund păgâne, tradiţiile înaintaşilor noştri au fost readaptate, odată cu încreştinarea populaţiei daco-romane.

Obişnuiţi deja cu colindele vechi, străbunii nu au ştiut să-şi păstreze şi să exploateze trăsătura aceasta de originalitate. Ba, mai mult, au importat ritmuri şi cântece de sărbători ce nu au de-a face cu specificul poporului român. Dacă celelalte popoare europene au timide încercări în domeniul cântecelor religioase de Crăciun, românii se pot mândri cu un adevărat tezaur de colinde şi tradiţii ale Naşterii Domnului.

Tradiţia colindatului se mai păstrează în Bulgaria şi Ucraina. Ungurii au preluat-o din Transilvania şi şi-au adaptat-o. Cu toate acestea, numai românii au reuşit să păstreze fondul originar, latin al vechilor „calende“. Fondul comun al tuturor colindelor este unul păgân, pe care s-au adaptat textele cu conţinut evanghelic.

Din păcate, adevărata tradiţie a colindatului devine pe zi ce trece un capitol de folclor, păstrat în fonotecă. Nici măcar interpreţii de muzică populară nu mai sunt interesaţi în a promova colinde autentice, poate din interese financiare.

Masa de Crăciun

De câte ori nu auzim spunându-se: „Pentru mine Crăciunul nu-i Crăciun fără porc şi Paştele nu-i Paşte fără carne de miel“. Normal ar fi ca pe primul plan să fie Cel sărbătorit în aceste zile, nu mâncarea!

Nimănui nu cred că i-ar conveni să ştie că cel invitat la serbarea zilei sale de naştere a venit doar pentru a mânca şi a bea. Deşi cred că se şi întâmplă lucrul acesta.
Inclusiv sacrificarea porcului are obârşie păgână. Porcul era considerat, în vechile culturi, animal sacru. În Egiptul antic, porcul era adus ca jertfă zeului Osiris, iar în Grecia antică un ritual similar se săvârşea în cinstea zeiţei Demeter.

Ceremoniile sacrificiale din lumea antică corespundeau întotdeauna cu perioadele de înnoire a timpului calendaristic. Prinderea şi înjunghierea porcului în ziua de Ignat, pârlirea părului, jupuirea şi tăierea cărnii păstrează până azi urme ale unor elemente de ritual păgân, a căror semnificaţie însă s-a pierdut.

În tradiţia populară românească, Ignatu’ este o divinitate solară care a preluat numele şi data de celebrare a Sfântului Ignatie Teoforul din calendarul ortodox. Există un timp ritual al sacrificiului porcului - ziua de Ignat (20 decembrie) sau după Sfântul Vasile (aproximativ aceeaşi zi pe stil vechi), dimineaţa în zori - moment al zilei propice multor practici rituale.
„Dacă nu tai porcul de Ignat, nu-i mai merge bine... După Ignat, porcul slăbeşte“, spun bătrânii.
Ansamblul ritual al „tăierii“ porcului este încheiat prin masa comună (numită „pomana porcului“ sau „cina porcului“). Şi această tradiţie este, să-i zicem, neregulamentară, dacă ţinem cont că încă este post în ziua sacrificării.

Pregătirile culinare sunt cele mai laborioase din tot anul. Femeile muncesc din greu zile la rând. Unele preparate au o anumită simbolistică la care unii ţin cu orice preţ. Dar de câte ori lipseşte rugăciunea, mulţumirea faţă de Dumnezeu pentru acel belşug?

Se vede bine că aproape toate tradiţiile de Crăciun îşi au originea înaintea apariţiei creştinismului. Asta nu înseamnă că sunt spurcate. Ele s-au sfinţit în timp prin subordonarea lor acelui scop unic al creştinismului: mărturisirea lui Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu. Ceea ce trebuie să avem grijă cu toţi, astăzi când sunt atâtea tendinţe de reabilitare a vechilor simboluri păgâne, este să nu ne întoarcem la semnificaţiilor originale.

Adrian NEDELCU
REVISTA LUMEA SATULUI, NR. 24, 16-31 DECEMBRIE 2007

Vizualizari: 543



֩ Comentarii

--> Click aici pentru a adauga un comentariu




© 2005-2011 REVISTA LUMEA SATULUI