Sistemele de irigaţii devin enclave deşertice

• Dintr-un potenţial irigabil de 5,5 milioane hectare, în România au fost construite sisteme de irigaţii pe o suprafaţă de peste 3 milioane hectare.

• Investiţiile totale pentru realizarea amenajărilor hidroameliorative însumează aproximativ 10 miliarde dolari.

• În cel mai secetos an din ultimele trei decenii, în România se irigă cel mult 200.000 hectare. Pe suprafeţe întinse, culturile au fost pustiite de secetă.

• Aşa-zisele strategii de reabilitare din ultimii ani nu au făcut altceva decât să grăbească colapsul irigaţiilor în România.

În România, de-a lungul timpului, seceta a produs mari daune agriculturii, uneori punând în pericol însăşi supravieţuirea unei părţi a populaţiei ţării. În consecinţă, extinderea irigaţiilor pe areale întinse a constituit obiect de studiu pentru specialişti şi preocupare pentru factorii de decizie încă de pe la sfârşitul secolului al XIX-lea.

Printre proiectele de anvergură ale vremii se numără, în primul rând, Studiul irigării Câmpiei Dunărene al inginerului Al. Davidescu, folosind ca surse de apă atât Dunărea, cât şi râurile interioare. Condiţiile istorice au împiedicat materializarea acestui studiu ca şi a altora până în cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea, când regimul comunist a găsit resursele necesare amenajării pentru irigaţii a peste trei milioane de hectare, dintr-un potenţial irigabil de circa 7 milioane hectare şi un program de 5,5 milioane ha de teren arabil.

După anul 1989, programele şi proiectele de amenajări hidroameliorative au fost sistate, sistemele existente degradate, distruse, părăsite, irigaţiile devenind o practică agricolă endemică. Cu toate acestea, toate guvernele de după 1990 şi-au stabilit ca obiectiv strategic în domeniul agriculturii reabilitarea irigaţiilor la dimensiunile existente în 1989 sau chiar mai mult, motivaţia fiind completată în ultimii ani şi de accentuarea fenomenelor de aridizare, deşertificare, încălzire globală etc.

Până aici nimic nou, în afară de Programul de măsuri pentru elaborarea strategiei naţionale pentru reducerea efectelor secetei pe termen scurt şi mediu al actualului Guvern.
Ceea ce se ştie mai puţin sau pur şi simplu se ignoră este impactul dezastruos al experienţei trecute a irigaţiilor atât asupra economiei agriculturii cât şi asupra resursei funciare. În al doilea rând, se ignoră faptul că am trecut ireversibil într-o economie de piaţă a cărei principală caracteristică este proprietatea privată asupra pământului şi resurselor agricole.

Avuţia naţională nu mai este avuţia statului, ci proprietatea cetăţenilor ei, ba chiar şi a unor necetăţeni. Realitatea este că statul, reprezentat prin puterea executivă – Guvernul - nu-şi mai poate permite prea multe transferuri de subvenţii dintr-un sector economic în altul, pentru simplul motiv că nu mai dispune nici de resurse financiare şi nici nu are motivaţia juridică de a efectua investiţii în sectorul privat.

În aceste condiţii, orice strategie, care implică un efort investiţional major – iar reabilitarea sistemului naţional de irigaţii este de această natură – trebuie să fie fundamentată economic, în primul rând.

Apreciez în consecinţă că nu poate fi concepută o strategie în domeniul irigaţiilor fără cunoaşterea impactului acestora asupra economiei agriculturii, cât şi asupra principalei resurse funciare – pământul.

Suprafeţele amenajate au crescut progresiv de la la circa 230 mii ha, în 1965, la peste 3.100 mii ha la sfârşitul anului 1989. Opţiunea a fost pentru sisteme hidroameliorative gigant, de la câteva zeci de mii de ha, la peste 100 mii ha. În general, sursa de apă a reprezentat-o Dunărea pentru mai mult de 3/4 din suprafeţele amenajate. Amenajările au fost amplasate într-un număr de 10 judeţe din sudul şi estul ţării, concentrând aproape 4/5 din totalul sistemelor pe ţară.

Cu peste trei milioane de hectare amenajate, România deţinea în anul 1990 locul II în Europa după Spania, locul I după ponderea în suprafaţa arabilă şi locul V în lume după suprafaţa amenajată pe cap de locuitor.

Investiţiile în lucrări de îmbunătăţiri funciare au costat peste 10 miliarde dolari SUA, din care cea mai mare parte în amenajări pentru irigaţii. Aceste investiţii trebuiau recuperate în 9-10 ani din veniturile suplimentare obţinute pe seama sporurilor de producţie ce urmau să se obţină ca urmare a exploatării în regim irigat a perimetrelor amenajate.

Randamentele proiectate (6 t/ha grâu, 10 t/ha porumb, între 2,2-2,5 t/ha floarea-soarelui sau soia) nu au fost atinse în niciunul dintre perimetrele amenajate.

În zona de concentrare maximă a irigaţiilor (judeţele Brăila, Călăraşi, Constanţa, Dolj, Giurgiu, Ialomiţa, Olt, Teleorman şi Tulcea), cu suprafeţe amenajate şi exploatate în regim irigat, în proporţie de peste 60%, s-au obţinut în ultimii ani ai agriculturii socialiste (1986-1989) următoarele producţii medii: 2.780 kg/ha grâu; 2.746 kg/ha porumb; 863 kg/ha soia; 1.574 kg/ha floarea-soarelui; 22.665 kg/ha sfeclă de zahăr şi 13.439 kg/ha cartofi.

Printre cauzele nerealizării parametrilor tehnici proiectaţi se numără practicarea unor tehnologii neadaptate sistemului de agricultură în regim irigat, în primul rând aplicarea incompletă şi defectuoasă a udărilor. Asigurarea cu energie electrică a staţiilor de pompare în sezonul de vârf nu depăşea 1/3 din necesar, la care se adăugau nealocarea corespunzătoare a altor factori de producţie (îngrăşăminte, pesticide), lipsa pieselor de schimb, numeroase disfuncţii organizatorice.

Sub aspect economic, irigaţiile au fost nerentabile atât la nivelul economiei, cât şi al unităţilor agricole, deşi apa de irigaţii a fost subvenţionată în proporţie de peste 70%. Rata rentabilităţii la unităţile agricole de stat, care au exploatat terenuri amenajate în proporţie de peste 90% din suprafaţă, a fost, în perioada 1985-1988, de 15,6% la grâu, dar de 32,5% la porumb sau de 37,0% la soia.

Pe cele circa 430 mii ha din Lunca şi bălţile Dunării scoase de sub ape şi cultivate în regim irigat, producţiile medii după primii ani de dare în folosinţă nu au fost superioare restului teritoriului – între 3.200-4.600 kg/ha la grâu şi 2.500 şi 5.600 kg/ha la porumb în perioada 1986-1988. Este însă de subliniat că în acest perimetru au funcţionat şi funcţionează şi astăzi unităţi agricole care realizează randamente la nivel european. Aceste unităţi au avut şansa de a fi conduse de manageri adevăraţi, calitate care, mai nou, provoacă mai mult invidie decât apreciere.

După anul 1989, forurile responsabile cu gestiunea şi exploatarea infrastructurii patrimoniului îmbunătăţirilor funciare au iniţiat o serie de acţiuni menite să-i redea funcţionalitatea, începând de la restructurări administrative repetate, programe şi proiecte de reabilitare de mai mică sau mai mare amploare, organizarea beneficiarilor în structuri operative (AUAI), propuneri de tarife şi metode de tarifare, subvenţii bugetare, depăşind adesea 80% din costul apei livrate.

La rândul lor guvernele, apelând la unele slogane, exploatate mai mult populist decât raţional de către cei interesaţi ca: securitatea alimentară, încălzirea globală, deşertificarea au emis acte normative, au promulgat legi, dar mai ales au cheltuit mult din banii publici fără ca situaţia să se îmbunătăţească.

Cu toate acestea, nu s-a irigat mai mult, ci din ce în ce mai puţin (40 mii ha în 2005 şi 90 mii ha în 2006) pentru o infrastructură declarată de ani buni, pregătită să livreze apa pe 1.200-1.300 mii ha. În anul 2007 s-a irigat nu atât ca să se salveze producţia agricolă, ci să se facă o propagandă bizară pe seama pericolului deşertificării.

Fireşte, nimeni nu contestă efectul dezastruos al secetei din anul 2007. Dar această calamitate naturală periodică este, în primul rând, una economică, şi nu apocaliptică. Ea nu ameninţă nici securitatea alimentară (seceta din anii `45-46 afecta nivelul randamentelor cerealiere de la 1.000 kg/ha în jos, şi nu de la 3.000 kg/ha ca în anul 2007) şi nici nu se combate doar prin irigaţii efectuate pompieristic.

Într-o economie de piaţă globală - dorită sau nu - strategiile, indiferent de domeniu sunt şi trebuie să aibă, în primul rând, o fundamentare economică, iar irigaţiile nu fac excepţie. Aceasta înseamnă că strategia irigaţiilor nu trebuie elaborată pornind de la bine-cunoscuta premisă reabilitarea sistemului naţional de irigaţii, în care se repetă nostalgic valenţele celor trei milioane hectare existente în 1989.

Dacă în 16 ani nu s-a reabilitat mai nimic şi nici nu s-a irigat, cauzele sunt în afara sistemului de irigaţii, şi anume în economia sistemului de agricultură practicat (costuri, preţuri, piaţă) şi de aici trebuie început.

Cât despre actorii participanţi la elaborarea strategiei, rolul principal trebuie să-l deţină cercetătorii, specialişti în sistemul de agricultură şi economia agriculturii, dar mai ales instituţiile guvernamentale. Proiectanţii şi constructorii de sisteme de irigaţii pot oferi soluţiile tehnice în domeniu şi în final să stabilească costul apei în diferite variante zonale sau constructive.

La rândul său, Guvernul ar urma să stabilească nivelul de subvenţie (unde este cazul, zonă, cultură) tot pe criterii economice, ţinând seama de resursele bugetare disponibile.
Fireşte, Strategia naţională pentru reducerea efectului secetei are un conţinut mult mai larg, nelimitându-se la problema irigaţiilor.

֩ Comentarii

֩ Comentarii

--> Click aici pentru a adauga un comentariu