El Zorab, într-o legendă… adevărată

„O, calul meu! Tu, fala mea,
De-acum eu nu te voi vedea
Cum ţii tu nările-n pământ
Şi coada ta fuior de vânt,
În zbor de rândunea.“
(George Coşbuc - El Zorab)

În alţi ani, pe vremea aceasta, mirosea a pâine caldă din grâul nou şi a porumb fiert. Acum doar strugurii aduc bucuria toamnei… Câmpiile pârjolite de arşiţa verii au rodit foarte puţin, hambarele – pline altădată – abia au câteva duble de grâu, iar pătulele vor rămâne fără bob de porumb!

Părinţii mei au avut trei pogoane semănate cu grâu, dar pentru că n-a plouat, două le-au cosit pentru furaje şi numai unul l-au treierat pentru boabe, iar recolta a fost foarte slabă. Cu porumb au semănat doar un pogon, dar nici măcar un ştiulete n-au văzut! Din această cauză sunt foarte îngrijoraţi în privinţa animalelor. Au reuşit să strângă 3-4 căpiţe de fân şi o şiră de paie, mai au nişte coceni de anul trecut, dar e puţin pentru o iarnă întreagă.

Prin sat tot trec maşini ce duc animale la abator - cai, vaci, viţei - care până acum au făcut fală stăpânilor lor. Ele ajung pe mâna samsarilor pe un preţ de nimic! Speriaţi că nu vor avea nutreţ suficient pentru iarnă, ai mei s-au hotărât să păstreze vaca şi să vândă calul. Pe Costel al nostru, care i-a scos din atâtea necazuri. „L-au făcut vânzător“ (au anunţat prin sat că vor să-l vândă), şi la câteva zile le-a şi venit un cumpărător: un ţigan care strângea fier vechi şi le-a oferit 200 lei! „Du-te, măi băiete, cu Dumnezeu şi lasă-ne animalul. Ăsta nu-i cal să-l dăm cu m2 milioane“ - a fost răspunsul lor.

N-a trecut mult timp şi a mai venit unul care le-a oferit 350 lei. Nu l-au dat nici de data aceasta. După alte două săptămâni, văzând că nu plouă, s-au decis să-l vândă. A şi venit un client (mai alb la faţă de data aceasta), care le-a oferit 320 lei. N-a vrut să mai pună niciun leu! În fine, au bătut palma, dar pentru că nu avea „bani ficşi“, s-a dus să schimbe la un magazin din apropiere.

În timpul acesta, Costel, mândreţea noastră de cal, alerga prin curte, zvârlind din copite, fluturându-şi coama în vânt! Se mai oprea din când în când, în prejma bătrânilor stăpâni pe
care-i mai necăjise uneori, ba muşcându-i de haine, când se duceau să-l hrănească ori să-l adape, ba ridicând capul atât de sus încât ei nu puteau ajunge să-i pună căpăstrul, când veneau să-l înhame, dar acum se oprea să-i miroasă, să-i privească şi, parcă, să le spună ceva!

Aşa frumuseţe de cal, cum puţini sunt în sat, va ajunge la abator. Şi deodată, mama a început să plângă, spunând că nu-l mai vinde! Când s-a întors cumpărătorul cu cei 20 de lei, mama i-a înapoiat cele 300 pe care le primise deja şi i-a spus că nu-l mai vinde.

Degeaba a încercat acesta să-i convingă, n-a fost chip! „M-aş îmbolnăvi de focul lui!

Dac-aş şti că ajunge la un om al lui Dumnezeu care să-l iubească şi să-l îngrijească aşa cum am făcut-o noi, ar mai fi ce-ar mai fi, dar să ştiu că l-am dat la cuţit cu mâna mea, n-aş putea să îndur!“

Negustorul a plecat supărat, dar ai mei au rămas fericiţi. La câteva ore, am ajuns şi eu; plângeau şi-mi povesteau cum erau să facă cea mai mare greşeală din viaţa lor. Ce s-ar fi făcut fără el? Cu ce-ar mai căra bruma de strânsură de pe câmp - strugurii, cocenii, lucerna?

Mi-am amintit de poezia „El Zorab“ a lui George Coşbuc, o citisem plângând în vremea copilăriei…

Le-am recitat câteva versuri şi apoi „le-am povestit-o“. Le-a plăcut, semăna cu povestea lor, mai puţin finalul…

În timp ce noi stăteam de vorbă, îl auzeam pe Costel în aplecătorul de vară. M-am dus la el şi l-am mângâiat. E drept că în iesle nu avea decât nişte coceni de anul trecut şi paie, dar e la stăpânii lui care-l iubesc şi au renunţat la gândul de a-l vinde.

֩ Comentarii

֩ Comentarii

--> Click aici pentru a adauga un comentariu