Cât vor mai trăi meşteşugurile satului?

Le-am întâlnit la un târg al meşteşugarilor populari. Erau trei gospodine din Ungureni-Botoşani, un sat în care meşteşugurile tradiţionale mai sunt încă „la ele acasă“.
În jurul războiului de ţesut la care lucra Aurica Cojocaru, Maria Zoitan împletea un ciorap de lână, iar Mărioara Zotic, cu furca în brâu, torcea lână.

Aflu că sunt pentru prima dată la o astfel de manifestare şi le miră interesul cu care vizitatorii privesc ceea ce este firesc în satul lor, acolo unde, acum când lucrările câmpului s-au încheiat, zgomotul făcut de spate şi de vatale se aude mai în fiecare casă. „Încă mai ţesem, mai toarcem sau mai împletim, dar nu ştiu câtă vreme, spune mătuşa Aurica.

Oamenii, mai ales cei tineri, preferă să cumpere materiale de-a gata, „chinezisme“, care nu mai sunt bune de nimic după prima spălare.

Vedeţi, intervine cealaltă gospodină, în război se află în lucru prosoape, „bumbac în bumbac“, şi pentru a le termina este nevoie de multă muncă: ore întregi la urzit, apoi nevedit şi învelit. Nu mai vorbesc de efortul fizic, de bumbacul care este scump, aşa că atunci când ceri zece lei pe cotul (65 cm) de ţesătură, muşteriul pleacă acolo unde găseşte mai ieftin.

Pe lângă bumbac se foloseşte şi lâna pentru ţesut covoare, lăicere, stofă pentru trăistuţe etc., dar este scumpă şi nu se prea găseşte de când oile au devenit şi la Ungureni o raritate. Altădată, mai spune Maria Zotic, ţeseam din in şi cânepă sau buci, cum i se spune pe la noi. Acum, dacă semeni cânepă te arestează, aşa cum i s-a întâmplat unui bătrân de 84 ani dintr-un sat alăturat care a fost luat de poliţie pentru că semănase câţiva haldani să-şi împrejmuiască grădina.

Oricum, intervine Maria Cojocaru, cred că nu din cânepa asta se fac drogurile şi de aceea eu mă voi duce la Direcţia agricolă să văd ce trebuie să fac ca în primăvară să pot semăna oleacă de haldan. Şi aş mai vrea ca cineva să filmeze felul în care se prelucrează cânepa începând cu topitul, pentru că bătrânii dispar şi lucrul acesta rămâne în uitare.

Ce se va întâmpla cu acest meşteşug, întreb, când dumneavoastră nu veţi mai putea lucra?

Nu ştiu, vine răspunsul. Eu, spune mătuşa Aurica, am două fete. Le-am învăţat de mici, dar acum au făcut şcoli, au slujbe la oraş şi nu le mai interesează. Tinerii sunt tot mai puţini în sat, iar lucrul migălos pe care îl facem nu se plăteşte, or ei vor bani.

Poate o să vină alţii, continuă Maria Zotic, aşa cum s-a întâmplat cu o studentă de la o facultate din Iaşi, care ne-a văzut la o expoziţie, la Botoşani. I-a plăcut, a venit în sat, a stat o săptămână, a lucrat la urzit, la nevedit şi a promis că mai vine. Chiar mi-a spus că ar vrea să aibă un atelier cu războaie de ţesut. E speranţa noastră ca, prin astfel de oameni, ţesutul dar şi celelalte meşteşuguri ale satului vor supravieţui.

Se tot vorbeşte de Europa, poate va veni o vreme când ceea ce facem cu mâinile noastre va putea fi văzut la nu ştiu ce târg sau mare magazin în străinătate, va plăcea şi astfel zgomotul spatelor şi al vatalelor se va auzi din nou la Ungureni.

֩ Comentarii

֩ Comentarii

--> Click aici pentru a adauga un comentariu