Pasiunea ştiinţifică – zootehnia

Continuăm să publicăm în serial, respectând întru totul până şi punctuaţia, cele relatate de profesorul de zootehnie de la Facultatea de Medicină Veterinară în perioada autoizolării sale despre cea de-a doua specie îndrăgită de el după câine, şi anume calul.

Despre această specie am relatat în nr. 8 (2007) al revistei înainte de a studia acest manuscris. În „Calul în lumea satului românesc“ arătam rolul acestuia în dezvoltarea omenirii, în ajutorarea ostaşilor români pe timp de război chiar în condiţii foarte grele de climă, precum şi la muncile agricole.

Relatam şi despre influenţa favorabilă a calului şi a sportului ecvestru asupra copiilor şi a oamenilor cu diferite forme de handicap locomotor. N-am uitat nici valoarea celor din hergheliile specializate pe rase.

Să-i dăm însă cuvântul ilustrului profesor – cunoscător al tuturor speciilor domestice – care a încheiat descrierea câinelui cu satisfacţia pe care o poate simţi oricine atunci când mângâie acest credincios animal.

Dar un cal! Poate e şi mai mare plăcere să mângâi un cal, să-l baţi uşor cu palma pe gât şi să-l simţi cum se bucură. Ce frumos ridică capul în boxele lor de pe aleea grajdului caii de curse, fini şi nobili, când aud venind vizitatorii. Şi ce duios nechează în surdină, amical, apropiindu-se cu capul de uşa boxei, când simt că e acolo stăpânul. Nu este desfătare mai mare decât să participi la bucuria sinceră a acestor fiinţe.

Calul a fost cel din urmă animal domesticit. Domesticirea lui s-a desăvârşit abia în epoca bronzului. Dar niciun animal n’a adus omului atâtea foloase câte i-a adus calul. Câteva mii de ani, până la descoperirea maşinei cu aburi, locomoţiunea rapidă nu s’a făcut decât cu cai. Abia după domesticirea calului a început migraţia popoarelor şi manifestările de civilizaţie ale omenirii. Şi în studiile zootehnice calul este luat ca model.
Calul îşi înţelege perfect stăpânul.

Între cal şi călăreţ se stabileşte de regulă o unitate, care urmăreşte acelaşi scop. În cursă, calul ştie că trebuie să întreacă pe ceilalţi concurenţi şi desfăşoară o adevărată voinţă de a birui. Bineînţeles, există şi deosebiri de la un individ la altul. Există şi cai nătângi şi câini, ca şi oameni.

Un distins coleg, doctorul Sever Bobeş, om cu gândire vie, ascuţită şi independentă, îmi atrăgea atenţia că singur calul este fiinţa care munceşte până la moarte.

- Gândeşte-te, îmi spunea el: La cal nu există pensionare sau retragere. El nu e pus la îngrăşare ca să-şi sfârşească viaţa prin repaus. Singura întâmplare care pune capăt muncii lui este moartea.

Când nu mai corespunde cerinţelor, proprietarul îl duce la obor şi acolo îl cumpără alt proprietar cu cerinţe mai modeste.

Imediat, calul continuă, fără murmure, noua sa muncă, la noul stăpân. Când nu mai poate nici la acesta, e dus din nou la târg şi e vândut unui proprietar şi mai modest, unde continuă iarăşi să tragă la ham mai departe. Şi astfel bietul cal trece din mână’n mână şi munceşte neîncetat până în ultima clipă a vieţii.

Doctorul Bobeş este un fin observator. El nu trece pe lângă lucruri fără să le descifreze sensul lor adânc. A pătruns bine soarta tragică a calului, prezentată cu umorul său caracteristic.

֩ Comentarii

֩ Comentarii

--> Click aici pentru a adauga un comentariu