Despre un anume sacrificiu > REVISTA LUMEA SATULUI

Aşa a vrut viaţa să fie. În urmă cu ani, meseria mea s-a consumat în rotundul Televiziunii Române, ca reporter „la agrar“.

A fost extraordinar, a fost unic acest episod din propria-mi biografie, fiindcă acesta a fost cel mai fericit chip în care am cunoscut oameni de toate felurile, de la opincă până la vlădică.
Îmi place să cred că am reuşit să mă înţelepţesc cumva, fiindcă, adevăr grăit, şcoala vieţii echivalează cu noian de academii. Nu vreau să spun prin aceasta că şcoala adevărată trebuie lăsată deoparte, dar practica vieţii rămâne de neînlocuit.

Ei bine, pe vremea tinereţii mele de jurnalist s-a întâmplat să cunosc prin Munţii Gurghiului un om de toată isprava, un gospodar înrăit, convins de cele trăite că numai munca poate aduce satisfacţii şi bunăstare. Ion Negrilă, aşa îl chema pe amicul meu, creştea animale. Nu cunoscuse cooperativizarea, era, cum îi şi plăcea să zică, din zona liberă şi libertatea îi pusese la treabă şi mintea, şi braţele.

Avea vreo 24 de ,,darabe“, de animale făloase, casă înstărită, acareturi şi câte şi mai câte. Ziua lui de lucru începea la crăpatul zorilor şi apunea odată cu apariţia luceafărului de seară, ba uneori chiar şi mai târziu, în taina nopţii.

Ei bine, şi totuşi baci Negrilă era nemulţumit. ,,Nu merge bine ţara, zicea el, cu gândul la cele care nu erau în dreaptă orânduială, adică pe măsura binecuvântării Celui de Sus care, adăuga adesea gazda mea, s-a îmbunat să ne dea tot ce-i mai mândru pe lume: pământ fălos, codrii nesfârşiţi, apă ca nici pe unde altundeva. În schimb, spunea baciul, noi ce facem? Dăm la spate obiceiuri şi rânduieli! Ne facem că facem, de parcă n-am fi români.“

– Şi dumneata, baci Negrilă, ce-ai vrea să se întâmple?
– Păi uite, să scăpăm de datorii, să ne-aşezăm pe treabă, să avem frica lui Dumnezeu.
– Uşor de zis, replicam eu, da’ de unde bani?
– Eu, comenta baciul, mi-aş da jumătate din animale, aş vinde tot
ce-aş putea şi aş pune banii pentru ţară. Ca mine mai sunt şi alţi gospodari. Dar, după aia!…
Când zicea ,,dar, după aia!…“ baciul avea un ton al vorbei şi mustrător, şi plin de speranţe. Adică, după aia, să fie tocmeală dreaptă, vorba faptă, dreptatea sfântă.
Au trecut ani şi nu l-am uitat pe baciul Negrilă din Gurghiu. Mai cu seamă vorbele lui cu tâlc nu le-am uitat:
– Dar, după aia…! Neamul nostru românesc, aşa l-a plămădit Dumnezeu, are şi dar, are şi har.

Numai că viforele istoriei l-au supus adesea la grele cazne. Când să se bucure de ceva, cumpăna s-a înclinat dimpotrivă şi bucuria s-a prefăcut în amăgitoare părere.

Avem astăzi, acum, multe de împlinit. Ţara e la ceas de cumpănă. Are nevoie de reconstrucţie, de dezvoltare. Are nevoie de optimism şi încredere. Strâmbătatea trecutului se cere grabnic îndreptată şi, cum mai zicea cineva, carul scos degrabă din glod la drum drept.

E nevoie, vezi bine, de sacrificiu. Datorii vechi se cer plătite, pentru seninul generaţiilor de mâine. Şi citesc în ochii românilor, ca în privirea baciului Negrilă odinioară, voinţa, vocaţia reconstrucţiei. Văd, aud şi nu pot să nu mă bucur. Şi atunci îmi vin în minte vorbele aspre şi drepte ale baciului: ,,Da, după aia..!“

֩ Comentarii

֩ Comentarii

--> Click aici pentru a adauga un comentariu