Imprimati articolul

Teama de Alzheimer

Interlocutorul nostru este doamna doctor Cătălina Tudose, medic primar psihiatru la Spitalul Alexandru Obregia şi preşedintele Societăţii Române de Alzheimer, un nume respectat în societatea medicală românească.

G.V.: Ce este Alzheimerul şi de ce se tem oamenii de această boală?

C.T.: Oamenii au dreptate să se teamă pentru că este forma cea mai severă şi frecventă de demenţă. Este un proces ireversibil neurodegenerativ. Principalul fundament al bolii este degenerarea celulelor nervoase în număr important. Boala nu se poate opri. După o evoluţie de 10-20 de ani eşti victima unei boli care distruge ce are omul mai valoros, sistemul nervos central. Îţi pierzi identitatea ca persoană, devii un străin, fără calităţi umane. Boala distruge calităţile intelectuale şi de înţelegere a lumii.

Se leagă de viaţa modernă, de stres şi calitatea alimentaţiei.

În lume sunt 18 milioane de bolnavi şi se presupune că în 2025 vor fi 35 de milioane. Este o boală modernă, dat fiind  faptul că oamenii trăiesc mai mult. Este clar că celula nervoasă nu a fost pregătită să reziste metabolic la stilul acesta de viaţă.

G.V.: Pecetea bolii este uitarea. Unde v-aţi născut, pentru a înţelege legătura dintre locul naşterii şi meseria aleasă?

C.T.: În Bucureşti. Am ales medicina într-un ultim moment. Eram orientată spre chimie, însă posibilităţile de evoluţie erau spre învăţământ, care
nu-mi satisfăcea aspiraţiile. Tatăl meu era medic chirurg. Nu se punea problema acestei alegeri din partea mea, căci aveam modelul sacrificiului timpului şi vieţii personale pentru profesie. În clasa a XII-a, tatăl meu a salvat o tânără care a născut. Au dat numele copilului după numele meu. Bucuria acestor oameni pe care tatăl meu i-a făcut fericiţi m-a făcut să aleg medicina, faţă de domeniul arid şi inafectiv al cercetării în matematică şi chimie, spre care mă orientasem.

G.V.: Unde se situează şcoala de psihiatrie românească în lume?

C.T.: Punctual, poţi întâlni vârfuri în toate specialităţile. Ca reţea, suntem sub medie faţă de medicina mondială. În ultimii ani, profesia de medic se face mai mult din pasiune, nefiind corespunzător retribuită. Se vede că selecţia nu mai funcţionează. Punem mare accent pe teorie şi mai puţin pe practică. Este o problemă a întregului sistem de învăţământ.

G.V.: Vorbind statistic, bolile psihice apar mai mult la sat sau la oraş?

C.T.: La oraş nivelul stresului este mai mare, viaţa are calitate mai proastă. Acum sunt multe cauze care solicită omul să se adapteze. Oraşele mari oferă o viaţă foarte nesănătoasă pentru sistemul nervos.

G.V.: Dacă am fi informaţi, am putea evita Alzheimer?

C.T.: În factorii de prevenţie intră: evitarea traumatismelor cranio-cerebrale repetate, sporturile precum boxul, care produc leziuni cerebrale ireversibile. Şi modul în care trăim este important: să facem mai multă mişcare, să prevenim diabetul, obezitatea, hipertensiunea arterială, colesterolul crescut, fumatul. Toate acestea produc suferinţă cu răsunet cerebral.

G.V.: Asistenţa medicală răspunde necesităţilor oamenilor?

C.T.: În niciun caz sistemul de sănătate nu răspunde necesităţilor bolilor cronice. Trebuie făcută o reformă, să se dezvolte o reţea de servicii adaptate nevoilor persoanelor şi o altă reţea ambulatorie pentru boli tratabile mai uşor.

G.V.: Ne confruntăm cu probleme noi: suicid, moarte violentă la tineri din cauza oboselii, n-ar trebui ceva reglementat legislativ?

C.T.: Chiar dacă avem specialişti buni, modul de organizare a sistemului psihiatric este învechit cu cel puţin 50 de ani. Sunt lacune în sistemul de educaţie şi orientare. S-au pierdut sistemul de bază, senzorii de bun simţ în cadrul relaţiilor dintre oameni. Oamenii trebuie să aibă cunoştinţe de bază şi un interes minim faţă de cei din jur.

G.V.: Trebuie să scoatem din calendar „indiferenţa“ şi „ignoranţa“.

C.T.: Numai din ce citim în ziare observăm că se ajunge la cazuri extreme, la drame ori violenţe după săptămâni, ori luni în care cei din jur n-au observat nimic!

G.V.: Când se iau decizii la nivel macro, psihiatrii sunt întrebaţi?

C.T.: Da, dar trebuie să ne oferim noi, organizaţiile profesionale mai active.

G.V.: Vom putea face ceva pentru aceşti oameni bolnavi de Alzheimer?

C.T.: Da. O mare parte a dificultăţilor întâmpinate de noi se leagă de finanţe. Este cea mai „scumpă“ boală. Avem nevoie de sprijin din partea statului.

Gheorghe VERMAN
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.19, 1-15 OCTOMBRIE 2007

֩ Comentarii