Imprimati articolul

Satul românesc, în căutarea identităţii pierdute

V-am obişnuit cu interlocutori deosebiţi. În discuţia de faţă avem şansa să aflăm câte ceva despre satul românesc contemporan aşa cum este el şi să ne imaginăm viitorul bazându-ne pe trecut împreună cu dl prof. univ. dr. Ştefan Costea, sociolog.

G.V.: De unde sunteţi?

Ş.C.: M-am născut într-o localitate de şes din judeţul Arad, Şeitin, pe malul Mureşului. Este atestată documentar la 1138, printr-un act al Regelui Bela al II-lea al Ungariei, care dona comunitatea cu 18 familii unei mănăstiri de lângă Cenad. Am scris monografia comunei.

G.V.: Ştiu că, pe vremuri, cadrele didactice întocmeau monografii pentru obţinerea gradelor.

Ş.C.: Da, profesorii reuşeau să adune date, documente de mare semnificaţie, deoarece cercetătorii nu aveau timp pentru aceasta. Monografiile au fost întocmite sistematic din 1866, după construcţia statului modern al lui Cuza, de către Ministerul Apărării, care trebuia să facă hărţile teritoriului.

G.V.: Mai seamănă satul acum cu ce era pe vremea copilăriei dumneavoastră?

Ş.C.: Nu există rupturi capitale între istoria bogată şi contemporaneitatea satului. Nu se poate ca nimic din ce a fost în trecut să nu se mai regăsească.

G.V.: Cum vi se pare noua denumire a ţăranilor astăzi, cea de producători agricoli?

Ş.C.: Producător agricol este un concept de factură economistă, îngustă. Ţăranul nu se reduce nici pe departe la statutul de producător. Universul rural este incomparabil mai complex.

Ca sociolog spun că nu este posibil să vorbim decât despre rolul fundamental pe care l-a avut economia agrară, mediul rural, comunităţile rurale şi ţăranii în istoria noastră. Nu se poate vorbi de istoria României în afara istoriei satului românesc. Din perspectivă socială sunt două tipuri fundamentale de convieţuire comună: societăţile bazate pe legături de sânge, vecinătăţi, apropiere, cu aceeaşi limbă, aceleaşi credinţe şi tradiţii şi comunităţile bazate pe structuri agrare. În ambele, relaţiile dintre oameni sunt naturale, autentice.

În epoca modernă, tipurile de comunitate s-au separat de noile structuri economico-sociale şi s-au organizat pe alte principii: raţionalism, eficienţă, profit, individualism, fiecare dorind să obţină maximul din relaţiile cu ceilalţi. Nu mai există control social comunitar, care la sat era total. Majoritatea satelor şi-au pierdut identitatea specifică în cea mai mare măsură.

G.V.: Cum vi se pare satul natal acum, când vă reîntoarceţi acasă?

Ş.C.: Merg rar dar, ce mă impresionează cel mai mult, satul nu mai este viu. Nu mai este mişcare, lipseşte tineretul şi manifestările din trecut. Am parcurs o stradă întreagă, de un kilometru, şi am întâlnit doar două bătrâne stând la poartă. Prea pustiu! Sâmbăta era târgul săptămânal, satul vuia, era plin de viaţă.

G.V.: Se zice că satul îmbătrâneşte şi se însingurează.

Ş.C.: Mare problemă este cum îmbătrâneşte. Ce se întâmplă acum în satul nostru contemporan este rezultatul perioadei de după 1989, care a marcat profund temeliile ruralului românesc din multe motive. Într-un schimb de experienţă cu francezii, directorul Institutului de Sociologie Rurală de la Paris vorbea despre sfârşitul ţăranilor şi destinul satului în societăţile industrializate. Tot destinul satului era legat de relaţiile între dezvoltarea ultramodernă şi ce poate el deveni.

După ce tineretul a plecat de la sate, francezii au adoptat o politică de repopulare a acestora cu populaţie tânără. Statul se implica acordându-le ajutor financiar, proprietate, utilaje şi alte facilităţi. Noi nu am făcut o opţiune clară după ‘89 despre ce vrem să facem cu satele noastre. România este un spaţiu armonios, de echilibru, care trebuie valorificat.

G.V.: Străinii nu înţeleg cum putem ignora bogăţia noastră rurală! 80% din consumul de produse agroalimentare în 2006 a fost importat.

Ş.C.: Ignoranţa este unul dintre factorii distructivi ai satului românesc. Am scris în lucrarea „Agricultura românească, o perspectivă istorico-sociologică“ despre Legea restituirii proprietăţilor, din 1991, şi despre impactul acesteia asupra agriculturii româneşti. Din punctul meu de vedere a fost o lege reparatorie, nu cuprinzătoare.

Din cele 12 milioane de hectare teren arabil, 9 milioane s-au restituit, creându-se 4-5 milioane de proprietari de parceluţe a câte 0,5-1 ha. Ne diminuăm şansele pentru că nu valorificăm potenţialul natural existent la sat. Nici acum nu prea ne-am hotărât să ne apucăm cu adevărat de muncă! Petre Ţuţea spunea: „La români, a te afla în treabă e un mod de lucru“.

G.V.: Este paradoxal că, deşi există tehnologie de vârf şi suntem o ţară producătoare de hibrizi, seceta a paralizat agricultura acum, în vremuri moderne.

Ş.C.: Trebuie să ne dumirim ce vrem să facem cu agricultura şi ce modele de dezvoltare complexă şi integrate în mediul rural trebuie să abordăm. Pentru producţie sunt obligatorii patru factori: pământul, uneltele şi tehnologia, omul şi banii.

Dacă nu avem bani, nu avem nici resurse umane bine pregătite. 80% din membrii Academiei Române sunt de sorginte rurală. Astăzi, mai puţin de 1% din studenţi provin din mediul rural. Este o involuţie a lucrurilor. Nu pot crede că aurul cenuşiu s-a dus. Copiii trebuie stimulaţi să înveţe, iar apoi să se întoarcă acasă şcoliţi. Trebuie schimbat standardul de viaţă la sat şi să profităm de condiţiile nou create pentru agroturism.

Gheorghe VERMAN
REVISTA LUMEA SATULUI, NR18, 16-30 SEPTEMBRIE 2007

֩ Comentarii