De rupi din codru-o rămurea… > REVISTA LUMEA SATULUI

Dar câţi sunt cei care, ştiind a rosti cu (poate prea mare) uşurinţă versurile de mai sus, înţeleg şi sensul real al acestora, mesajul profund şi grav, filozofic, pe care poetul a dorit să-l transmită semenilor săi?

Convinşi fiind că – prin ceea ce constatăm, în mod dureros, în zilele noastre – foarte mulţi dintre concetăţenii noştri sunt departe de a percepe acest mesaj, ne propunem prin articolul de faţă un nou demers de sensibilizare a acestora faţă de soarta pădurii.

Abordând o manieră de prezentare mai prozaică, dar în egală măsură realistă, să precizăm din start că, la vremea când scria Coşbuc celebrele versuri, pădurile României depăşeau şapte milioane de hectare. Aceasta însemna un procent de împădurire de cca 30% din suprafaţa ţării şi cca 0,5 ha pe cap de locuitor, iar proverbul „codrul e frate cu românul“ avea o concordanţă aproape deplină cu realitatea în sensul că, la dimensiunea de atunci, codrul românesc avea motive întemeiate să nu-i prea pese de nişte rămurele, rupte sau căzute.

- cca 6,3 milioane ha de fond forestier, din care mai puţin de 6 milioane ha păduri efective;

- cca 26% procentul de împădurire, prin raportarea suprafeţei fondului forestier la suprafaţa ţării, cu 5 procente sub media europeană şi la doar 1 procent de cel minim necesar, stabilit la nivel mondial (25%);

- suprafeţe mari (peste 500 mii ha) afectate mai mult sau mai puţin grav de poluare, de secetă şi, în consecinţă, de uscare, dar şi de brăcuire şi degradare, ca urmare a unei gestiuni necorespunzătoare;

- retrocedări, în baza unor legi incomplete, discontinui şi, mai ales, inechitabile, cu consecinţe grave asupra existenţei unor suprafeţe importante de păduri;

- exploatări şi defrişări abuzive, care s-au soldat cu diminuarea continuă a fondului forestier naţional, în ultimii 18 ani.

Oare ce ne-am face, în condiţiile prezentate mai sus, dacă în fiecare zi sau, treacă de la noi, chiar şi o dată pe săptămână, în week-end, cele 21 de milioane de români ar rupe fiecare chiar şi numai câte o rămurea din bieţii noştri codri?

În câţi ani am ajunge la constatarea amară şi, totodată, iremediabilă că am rămas numai cu versurile eminesciene şi că, practic, nu mai avem ce rupe (a se citi tăia) pentru simplul motiv că nu mai există codri? Oare cum ar arăta viaţa noastră atunci?

Pentru a nu ajunge într-o asemenea situaţie dramatică, pentru a nu ajunge la constatarea că e prea târziu, să încercăm, rememorând versurile coşbuciene, prin parafrazare, să medităm la versurile următoare:

„De rupi din codru-o rămurea
Îţi rupi o zi, din viaţa ta!
Deci, fii atent de-acum, creştine,
Când rupi din codru, rupi din tine!“

֩ Comentarii

֩ Comentarii

--> Click aici pentru a adauga un comentariu