Home   Despre noi   Abonamente   Video   Articole   Oferte   Anunturi   Newsletter   Agro Business   Contact   Arhiva

Imprimati articolul

Dor de mama plecată în pribegie

În ieşirile mele destul de dese prin ţară pentru a lua puţin, cum se spune, pulsul vieţii, mă abat cu predilecţie pe la şcoli, îndeosebi cele cu profil agricol, de industrie alimentară şi silvice. Niciodată nu uit să-mi manifest dorinţa de a vedea şi răsfoi revista şcolii, a elevilor. În fiecare am găsit lucruri deosebit de interesante despre viaţa şcolii şi în mod special mă opream la însemnările unor elevi, adevărate talente literare, unele de-a dreptul fascinante.

Aşa s-a întâmplat recent la Grupul Şcolar Agricol „I.C. Brătianu“ din Drăgăşani. Revista elevilor de aici se numeşte „Noi“. Chiar din prima pagină citesc: „Cine suntem «Noi»? Suntem oamenii acestei şcoli, elevi şi profesori, care au găsit în acest spaţiu, pe lângă lumina minţii, învăţătura, o altă lumină mult mai importantă, lumina sufletului deschis, lumina comunicării“.

Articole, care de care mai interesante, scrise de profesori şi elevi. Dintre toate aceste materiale redau articolul „Totul este aşa de diferit“, semnat de eleva Ene Corina, din clasa a X-a F. (T.M.)

„Totul e aşa de diferit! Da, şi când zic asta mă gândesc la acei ani ai copilăriei mele, atunci când mama şi tata mă certau dacă întârziam acasă sau când făceam vreo boacănă. Acum totul s-a schimbat.

Deunăzi, când mergeam spre şcoală, din întâmplare am auzit o discuţie între doi elevi. Un băiat îi spunea prietenului său că mama sa va pleca la muncă în străinătate. Era aşa de bucuros încât nu-şi mai încăpea în piele de fericire că va rămâne singur. Am întors capul şi am plecat spre al meu drum, gândindu-mă la tot ce-l va aştepta atunci când va fi singur şi lipsit de protecţia şi iubirea unui părinte.

Atunci m-am gândit la mama mea, care de asemenea este plecată la muncă în străinătate pentru a-mi putea oferi mie, fiicei sale, tot ceea ce este mai bun. Nimeni din lumea întreagă nu poate ocupa un loc mai deosebit în inima mea decât cei care mi-au dat viaţă, adică părinţii mei. Cred că mi-aş da o parte din viaţă pentru a-i avea pe amândoi. Îmi aduc aminte cu bucurie şi totodată cu tristeţe de tatăl meu care a trecut în nefiinţă. Cât de dulce şi cât de mult mă iubea!

Totul s-a schimbat, însă clădirile şi casa din faţa blocului au rămas aceleaşi. Nimeni nu a mai făcut nimic. Văd copii care, deşi au ajuns la vârsta adolescenţei, se poartă groaznic.

În cazul meu, cred că viaţa e aşa de monotonă şi plictisitoare încât uneori mă gândesc cu ce scop m-am născut! În aceeaşi zi, aceleaşi obiceiuri, iar în fiecare seară mă gândesc la atâtea lucruri pe care nici eu nu cred că le-aş mai putea descrie. E atât de rău să nu ai pe cineva care să te aştepte cu masa pusă atunci când vii de la şcoală sau pe cineva căruia să-i împărtăşeşti necazurile şi bucuriile.

Cât de mult simt lipsa părinţilor mei, mai ales atunci când sunt bolnavă sau în zilele de sărbătoare. Îmi aduc aminte de ziua Sfântă de Paşte, care a constituit pentru mine aceeaşi zi plictisitoare ca şi celelalte zile din cursul anului. Nu am mai putut simţi acea bucurie interioară pe care o simţeam atunci când eram împreună cu familia mea.

Până nu demult, credeam că viaţa este o joacă, că e o adevărată regină ce pune stăpânire peste tot ceea ce ţine de persoana ta, dar am descoperit că ea îţi poate fura iluziile, visele sau chiar totul într-o secundă. Câteodată aveam impresia că viaţa este nedreaptă cu mine.

Cu timpul mi-am dat seama că nu este aşa, că sunt oameni mult mai nefericiţi decât mine. Eram o copilă şi încă nu-mi puteam da seama de ceea ce viaţa îţi oferă, trecând pe lângă ea fără să ştiu să preţuiesc nici cel mai simplu moment. Nu cred că aş putea niciodată uita mângâierea tatălui. Mi-e aşa de dor de el, de ochii lui blânzi, de glasul lui duios şi de îmbrăţişările sale odihnitoare! Şi mamei îi este dor de el şi simt că lăcrimează pe ascuns.

Dar nu vreau să mă amăgesc singură, fiindcă ştiu că tata nu o să se întoarcă niciodată, nici nu are să mai vorbească cu mine sau să fie alături de mine atunci când voi da examenul de bacalaureat sau mai ales atunci când eu mă voi căsători şi voi fi îmbrăcată cu rochia cea albă. El nu mă va conduce spre altar.

Mi-e dor de anii trecuţi şi acum îmi dau seama ce repede au trecut. Cred că pentru orice om iubirea este cea mai importantă treaptă a vieţii. Şi mai cred că familia constituie cea mai strânsă şi fundamentală legătură a acestei vieţi, fiindcă familia reprezintă întotdeauna cea mai minunată parte a unui om“.

Corina
REVISTA LUMEA SATULUI, NR. 24, 16-31 DECEMBRIE 2007

Vizualizari: 576



֩ Comentarii

--> Click aici pentru a adauga un comentariu




© 2005-2011 REVISTA LUMEA SATULUI