Civilizaţia pastorală carpatică în context european şi actualitatea ei

Pe teritoriile locuite de daco-geţi şi apoi de români, de-a lungul mileniilor s-a constituit şi dezvoltat o puternică civilizaţie pastorală care a dăinuit până în zilele noastre. Alături de cultura plantelor, păstoritul a fost unul dintre cele mai dinamice sectoare ale agriculturii în spaţiul carpato-danubiano-pontic.

Studii mai recente asupra productivităţii învelişului vegetal din Carpaţii Meridionali au dovedit că pădurile şi pajiştile ating un maxim de biomasă la 1.200 m altitudine, nivel la care a fost situată şi Sarmizegetusa Regia.

Capitalele ţărilor antice şi chiar cele contemporane erau aşezate în locuri unde populaţia avea acces din abundenţă la resurse de trai şi posibilităţi mai bune de apărare. Se pune firesc întrebarea dacă cea mai înaltă capitală a unui stat antic din Europa a fost amplasată şi din alte raţiuni cum ar fi bioproductivitatea la acest nivel altitudinal, cunoscut fiind că strămoşii noştri daci aveau ca ocupaţii principale creşterea animalelor şi prelucrarea lemnului.

Păstoritul, în special oieritul, s-a dezvoltat la început în zona montană şi mai apoi spre câmpie, când au fost extinse păşunile şi fâneţele după defrişarea pădurilor. Prin păstorit s-au acumulat valori materiale considerabile, care au dus apoi la organizarea statală, construirea unor cetăţi de apărare şi concentrări urbane, s-au păstrat limba, portul şi obiceiurile din străbuni, în ciuda tuturor invaziilor care au măturat timp de peste un mileniu teritoriul din Carpaţi, Balcani, Bazinul Dunării şi Mării Negre, românii fiind un miracol de supravieţuire în cea mai zbuciumată parte a Europei.

Creşterea oilor şi a altor ierbivore (bovine, cabaline etc.) a permis valorificarea superioară a ierbii, prin conversia ei în produse lactate, carne, lână, piei, fertilizanţi organici pentru culturile în arabil şi alte bunuri, necesare atât nevoilor proprii cât şi pentru comerţ sau tribut către nesăţioasele imperii din jur, ca monedă de schimb pentru menţinerea fragilei independenţe a Ţărilor Române.

Civilizaţia pastorală românească s-a extins pe întreg lanţul Carpatic şi Balcanic şi numeroase denumiri ca valah = păstor, baci, salaş, colibă, găleată, brânză, jintiţă, fuiară = fluier etc. se întâlnesc pretutindeni şi azi în Polonia, Slovacia, Ucraina, Bulgaria, Serbia, Macedonia, Grecia etc., la fel ca rasele de oi ţigae, ţurcană, cântecele şi baladele pastorale, dintre care se remarcă nemuritoarea „Mioriţă“, cu variantele ei în toate regiunile locuite de români.

Se cuvine să facem mai mult pentru păstrarea acestor valori pastorale inestimabile care îmbogăţesc cultura mondială şi ne legitimează în faţa Uniunii Europene ca membri cu drepturi depline.

֩ Comentarii

֩ Comentarii

--> Click aici pentru a adauga un comentariu