Bruma de speranţă a celor umiliţi

Într-un anume fel, gândurile mele de astăzi sunt ori vor să fie un altfel de mesaj trimis românilor noştri de vârsta a treia.

Când eram cam de o şchioapă, copil, oricum cu griji pe care puştanii de astăzi nu le-ar accepta nici măcar în glumă, visam, îmi aduc aminte, să devin „om mare“.

Pentru mine era de ajuns să ajung la fel ca bunica mea ori ca unchiu’ Pascu, acesta din urmă fiind un ţăran mintos şi zdravăn cu care nici mâniile viforniţelor dobrogene şi nici vipia lui Cuptor nu se puteau măsura.

Avea un fel al lui de-a fi încât nu-i sta în cale nimic şi nimeni atunci când venea vorba de brazda câmpului lui. Şi subliniez acest al lui, fiindcă, mai târziu, la vremea colhozurilor „importate de pe pustele muscalilor“, l-am citat tot pe el, unchiu’ Pascu n-a acceptat ideea.
Şi unchiu’ Pascu avea boi, avea cai, avea căruţa lui, un fel de trăsurică bună la toate, pictată, aurită şi cu un sunet anume pe care el îl alesese, după gustul lui.

Rămasă văduvă, după primul război, cu trei fete-n bătătură, n-a mai legat căsnicie, fiindcă aşa era pe atunci, nu se cuvenea, dar şi-a şcolit codanele, mama mea, una dintre cele trei comori ale bunicii, devenind mai târziu dascălul satului.

Ei bine, vă ziceam, copil fiind doream să fiu ca ei, ca ai mei, să se fălească satul cu oameni de ispravă.

Curând însă vremuiala vremurilor a adus crivăţul din Est şi satul, cu câmp cu tot, a rămas pentru o vreme bătătură.

Ai mei n-au putut îndura batjocura şi, cu sufletele cătrănite de nedreptate, au plecat la cele veşnice.

Averea muncită anotimp după anotimp
s-a zburătăcit şi ea, fiindcă cei puşi să conducă satul n-aveau, n-avuseseră niciodată nici măcar ulucă la uliţă.

Şi, vorba unchiului Pascu, cum să conduci tu satul dacă nu fuseşi în stare nici să-ţi ţeşi măcar peste paiele aşternute drept culcuş?!
Copilul din mine n-a înţeles la început, vezi bine, ce se întâmplă, ce s-a petrecut de fapt.
Abia mai târziu, ehei, mult mai târziu am priceput ce va să spună vorba românului cu „ochiul stăpânului îngraşă cireada“.
Aşa că, în loc de plug m-am ales cu un condei, devenind, pentru unii fapt de fală, surtucar, oricum venetic pe iarba verde a satului meu de acasă.
Timpul, ca vremea, n-a îngăduit răgaz.
Ce era să se petreacă s-a întâmplat.

Numai că acolo, în câmpia bunicii, unchiului Pascu şi a atâtora ca el ciocârlia n-a mai cântat niciodată.

Se aud iarna, la căderea zăpezii, câtă mai e şi ea, s-aud ziceam doar croncănituri de cioară şi se rostogolesc ciulini pe Valea lui Pavel, ca şi când locul ar fi pustiu.

Oameni care au fost -
Cu priceperea şi cu păcatele lor -
Unii au avut noroc, susţin cei de astăzi.
Au plecat în ceruri, de unde, spun bătrânii satului, trimit când şi când câte un semn.
Cu ploaia de mai acum câteva zile.
Ca o mângâiere -
Cei care au rămas aşteaptă -
Aşteaptă şi speră -
Speră şi ades lăcrimează de ruşine.

Fiindcă poştaşul, când ajunge şi la poarta lor, le numără în palmă doar câţiva creiţari -
Mărunţiş. În genere pentru biserică.
Ei bine, bruma aceasta de milă valorează cât viaţa şi averea lor spulberată de urgia timpurilor potrivnice.

Şi, doar câteodată, când se întâmplă să mai nimerească, de, ca oamenii, Crâşma lui Amet, câte unul sfâşie tăcerea, curios şi nedumerit.
„Ce zici, chiar s-o mări?“
„Ce?“ - răspunde cine se nimereşte.
„Cum ce? Pensia!“
„Am ajuns la mila statului, băi, Ioane!“ adaugă cei mai curajoşi.

Durerea ce se strecoară însă printre vorbe, precum neghina prin grâul abia vânturat, e pentru mine răspunsul.
Şi când te gândeşti că, puşti fiind, ţineam cu tot dinadinsul să devin ţăran...

֩ Comentarii

֩ Comentarii

--> Click aici pentru a adauga un comentariu