Imprimati articolul

Sorescu despre Sorescu

Avem plăcerea să-l avem invitat pentru a vorbi despre marele scriitor Marin Sorescu pe chiar fratele său mai mare, domnul profesor universitar George Sorescu, al treilea din cei şase copii ai lui Ştefan şi Nicolina Sorescu.

Rep.: Unde aţi văzut lumina zilei?

G.S.: Suntem născuţi în comuna Bulzeşti, judeţul Dolj, aşezată de-a lungul apei Frăsilei, într-o zonă subcolinară constituită din mai multe componente, pe 15 km, pe sub poalele câtorva codri care dăinuie şi astăzi.

Rep.: Părinţii dumneavoastră ce profesie aveau?

G.S.: Tatăl, Ştefan Sorescu, un temperament extrem de timid, deşi absolvise şapte clase primare, avea o scriere caligrafică impecabilă, cu o fineţe deosebită, cu foarte multe lecturi. Mama, Nicolina Sorescu, a fost casnică, având de asemenea pasiune pentru lecturi. Străbunicul nostru dinspre mamă a fost primar, iar tatăl mamei a fost notarul comunei Bulzeşti. Surorile mamei mele au fost profesoare la Bucureşti.

Rep.: Se spune că locul unde ai văzut lumina zilei îţi poate influenţa toată viaţa. S-a întâmplat aşa şi la dumneavoastră? Cum era satul?

G.S.: În componentele lui de bază, semiarhaice, satul Bulzeşti, aşezat sub poale de păduri şi vâlcele, avea şi mai are încă o notă accentuată de pitoresc: livezi, lunci, păduri, parcele agricole. În copilăria noastră, a mea şi a lui Marin, am avut impresia că ne aflăm în zonele câtorva micro-Arcadii.

Rep.: Vă amintiţi, domnule profesor, nu se poate să nu vă reamintiţi, momentul când a venit pe lume Marin?

G.S.: Da. A fost o lungă controversă în spaţiul exegezelor literare privind data naşterii lui Marin Sorescu. Unii dintre cercetători şi exegeţi au considerat că pot lua drept dată de naştere 19 februarie 1936, alţii – 23 februarie 1936, alţii –
8 februarie 1936. Data certă a naşterii lui Marin Sorescu este însă 29 februarie 1936. De unde ştiu? De la mama noastră, Nicolina Sorescu, care cunoştea toate zilele de naştere ale fraţilor mei.

Rep.: Marin Sorescu dădea semne în copilărie că va deveni poetul de mai târziu?

G.S.: Da. Stând în preajma lui Marin Sorescu, i-am intuit „daimonul“, adică suflul interior, vocaţia, talentul, vocea oraculară în accepţie mitică, socratică.

Eram profesor la Turnu-Severin, iar Marin Sorescu era elev la Liceul „Dimitrie Cantemir“ din Predeal, între 1950-1954, şi apoi student la Universitatea din Iaşi, între 1955-1960. Permanent a existat între noi o corespondenţă pe teme literare. Era un bun interlocutor, simţeam chiar că mă depăşea.

Eu publicam încă din 1957 poezii în „Oltenia literară“ din Craiova, eram conducătorul cenaclului „Alexandru Vlahuţă“ din oraşul Turnu-Severin, iar Marin, fiind elev şi student, venea la mine în vacanţe şi a citit câteva poezii, pasteluri şi sonete la cenaclul meu.

Am o condică cu procesele-verbale din 1957-1958, cu semnătura lui. În acelaşi timp, Marin Sorescu a început să publice la Iaşi, începând cu 1955, 1956, 1957, epigrame, fabule, satire, ulterior sonete şi câteva poeme fantastice în „Iaşiul literar“. În cadrul activităţii sale de studii liceale, el a înfiinţat în 1952 un cenaclu literar, „Nicolae Bălcescu“, şi a scris un celebru poem în vers clasic, intitulat „Expatriatul“.

Marin mi-a trimis acest poem la Severin, împreună cu câteva rondeluri şi câteva poezii şi, ştiind că eu începusem deja să public, m-a rugat, dacă pot, să îi public şi lui ceva. Întâmplarea a făcut că nu am reuşit, dar i-am trimis o scrisoare în care întrebam dacă într-adevăr îi aparţinea, pentru că mi s-a părut deosebit realizat, această creaţie răspunzând multor criterii estetice, dar şi unor rigori clasice de metrică.

Atunci mi-a trimis o scrisoare, pe care am şi publicat-o în volumul de corespondenţă „Marin Sorescu – scrisori de familie“, la Editura Lotus, 1991, în care spunea cam aşa:
 
În faţa strălucirii sale (vorbea de Bălcescu)
Îngenunchind ca la altar,
Vărsai atunci pe albe coale
Câteva lacrimi mari de jale,
Cu luciu de mărgăritar.
Deci, versurile-s ale mele,
A mea e vina că le-am scris.
Tu poţi să faci ce ştii cu ele –
Îndreaptă stilul din rondele,
Fă corecturi pe manuscris.

Rep.: Cum se explică pasiunea asta pentru literatură? Este şi o influenţă a părinţilor? Spuneaţi că şi tatăl scria?

G.S.: În primul rând era atmosfera vieţii de familie. Aveam cărţi – nu bibliotecă  constituită, ci teancuri de cărţi: Eminescu, scriitorii paşoptişti, scriitorii interbelici, îl aveam şi pe Goga. Am ascuns un volum al lui Goga, în perioada restricţiilor, într-o glugă de coceni şi a fost ros de şoareci.

La noi permanent se vorbea despre literatură, discutam în versuri, era o pasiune pentru frumosul artistic.

(Continuare vezi revista)
Gheorghe VERMAN
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.12, 16-30 IUNIE 2007

֩ Comentarii