Home   Despre noi   Abonamente   Video   Articole   Oferte   Anunturi   Newsletter   Agro Business   Contact   Arhiva

Imprimati articolul

File din tradiţia şi istoria neamului românesc
1907-2007
Un veac de singurătate? (I)

„…Să nu uiţi, Darie!
Nimic să nu uiţi!“
Zaharia Stancu (Desculţ)

Dragă cititorule,
Lasă-ţi deoparte grijile, bucuriile ori liniştea zilei de azi şi haide să ne privim trecutul în palmele bătătorite de coarnele plugului, pe care străbunii le-au întins istoriei şi vieţii, acum o sută de ani, împreunate într-o rugă vecină cu blestemul: Noi vrem pământ!

Înainte de a porni împreună pe drumul cuvintelor şi al amintirii, poate că ai dori să ştii cine erau „flămânzii“ anului 1907.

Povestea lor e simplă.

Erau bărbaţi şi femei cu frica lui Dumnezeu, care asemenea părinţilor şi moşilor lor purtau nume de sfinţi din calendar: Ion, Gheorghe, Vasile, Maria, Elena, Petre, Nicolae…
Nu ştiu cum se face, dar parcă în cerneala cu care îţi scriu aceste rânduri sunt picurate încă lacrimile lor amare, amestecate cu sudoarea frunţii şi sângele vărsat pentru un petic de moşie.

Despre ei pot să-ţi mai spun că aveau obiceiul să se trezească la primul cântat al cocoşilor, să înghită în grabă câţiva dumicaţi pentru a se zori să înjuge boii şi să pună plugul în car şi a porni spre întâlnirea zilnică cu ogorul prieten.

În acest timp, copiii şi nepoţii lor aveau drept jucărie colbul uliţelor, ce îi striga parcă la joacă, cu nume de alint: Ionicăăă! Măriuţăăă! Petricăăă! Nicuşoareee!

Seara, oamenii satului se întorceau obosiţi şi se adunau la lumina opaiţelor, în bordeiele ori în căsuţele lor sărăcăcioase.

Unii vedeau în fiecare licărire a focului din vatră o rază de speranţă şi atunci se porneau să însufleţească imaginaţia celor din jur, mai ales a copiilor, cu poveşti despre cosânzene şi prinţi fermecaţi, din regate întinse şi bogate, ce nu aveau să cunoască niciodată unele cuvinte pe care povestitorul se stăruia să le uite sau să le ascundă, cum ar fi foamea sau întunericul.

Sufletul acelor săteni sălăşluia în doine şi balade şi tresălta vesel în horele din zi de sărbătoare, dar gândul şi dorul lor cel mare era tot la pământ.

Proprietarii marilor moşii ori arendaşii şi cucoanele lor, ce se voiau stăpâni peste acei oameni, îi numeau uneori „mămăligari“, însă asta nu putea să îi supere, pentru că mămăliga era pentru ţărani viaţa şi pământul, iar ei ştiau că ţărâna pe care o călcau cu evlavie sub opinci nu putea să aparţină cu adevărat decât lui Dumnezeu.

Dar a venit o vreme când moşierii, arendaşii, jandarmii, notarii şi băncile şi-au împărţit pământul lui Dumnezeu şi i-au lăsat pe ţărani singuri pe lume.

Mai apoi a trecut peste ei o iarnă mai grea decât poveştile şi snoavele ce nu au mai putut să-i încălzească şi să-i hrănească şi vântul rece le-a uscat lacrimile după copiii pieriţi de boli şi lipsuri.

Toţi ştiau că nu e timpul muncilor câmpului, dar mâinile lor strângeau cu nerăbdare furci, sape, coase, topoare…

Şi s-au hrănit cu frica boierilor, încălzindu-se la focurile date conacelor şi curţilor moşiereşti şi au ascultat glasul pământului şi al ierbii crescute pe creştetele copiilor răzbunaţi.

Dr. Ovidiu Luchian
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.3, 1-15 FEBRUARIE 2007

Vizualizari: 587



֩ Comentarii

--> Click aici pentru a adauga un comentariu




© 2005-2011 REVISTA LUMEA SATULUI