Home   Despre noi   Abonamente   Video   Articole   Oferte   Anunturi   Newsletter   Agro Business   Contact   Arhiva

Imprimati articolul

Un ochi plânge, altul râde

Înainte de ’89 or fi fost multe lucruri rele, dar şi bune erau destule. Când spun aceasta, mă gândesc la întinderile nesfârşite semănate cu grâu, porumb, floarea-soarelui, rapiţă... Îmi plăcea să le privesc în bătaia soarelui, în adierea vântului...

După Revoluţie, când mergeam la părinţi pentru a-i ajuta la muncile câmpului, înainte de a ajunge la locurile noastre, aflate departe de sat, din căruţă analizam culturile consătenilor. Ai mei aveau grijă să ne prezinte fiecare bucăţică de pământ, făcând comentariile cuvenite: „Ia uite, aici e grâul lui..., l-a semănat la timp, cu sămânţă tratată, i-a dat şi cu azotat“; alături, altă parcelă, alt stăpân. Parcă-i aud spunând: „A pus grâu din hambar, l-a semănat şi cam târziu...!“.

Deşi erau vecini, acelaşi pământ ocrotise sămânţa, acelaşi soare mângâiase plantele, dar loturile lor arătau altfel! Când ajungeam la locurile noastre, aveam cu ce ne mândri: prin grija noastră de a procura sămânţa, dar mai ales prin munca şi alergătura părinţilor, grâul nostru parcă râdea-n soare!

Cât despre porumb, mi-amintesc cum aveau grijă să scoată-n evidenţă pregătirea ogorului din toamnă, semănatul la timp şi cu sămânţă de calitate, dar şi prăşitul: „Ia priviţi, măi copii, porumb pus în aceeaşi zi cu al nostru, nu l-a săpat la timp şi l-au năpădit buruienile, e galben şi firav; întâi trebuie să intre şi să smulgă buruienile, că nu se mai vede porumbul din cauza lor, abia apoi să-l sape şi nici atunci nu e sigur că va mânca mămăligă.“

Când mergeam la vie, la deal, trăiam aceeaşi mândrie, văzând-o bine îngrijită şi plină de struguri. Despre cei care nu prea iubeau sapa, ai mei spuneau ironic: „Stăpânul viei acesteia va face vin să pună doar în străchini, nu în butoaie“, apoi: „Vedeţi, măi copii, ce înseamnă sapa!?“ Mi-amintesc cu câtă bucurie ne închinam la capul locului mulţumind lui Dumnezeu că am terminat de săpat şi o auzeam pe mama spunând: „Acum, Doamne, tu să-i porţi de grijă, s-o fereşti de grindină, noi am făcut ce ne-am priceput“. Ne urcam apoi în căruţă, obosiţi, dar mulţumiţi pentru treaba bună pe care o făcuserăm...

Erau şi câteva locuri pârloage. Pe seama lor, glumeam zicând că omul acela lasă pământul să se odihnească un an, dar  la anul să vezi ce recoltă va face! Acum însă pârloagele sunt din ce în ce mai multe. Cei care le munceau au îmbătrânit, unii chiar „au plecat să se odihnească“ după truda de-o viaţă. Cui să-i mai pese de pământ, de ţarina pe care Dumnezeu ne-a dat-o rodnică, cum nu e alta în partea aceasta de lume; dar ce folos!

Copiii plecaţi la Bucureşti ori aiurea prin lume au alte griji. Unii au vândut pământul (pe mai nimic), alţii l-au dat la asociaţie, iar alţii l-au lăsat pârloagă... Păcat, mare păcat! Nu ştim să valorificăm bogăţia pe care ne-a dat-o Cel de Sus, pentru că, vorba ceea, „Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi bagă şi-n pătul“.

Până acum câţiva ani, mergeam la părinţi, în satul Tangâru, comuna Stoeneşti, pe varianta Bucureşti- Giurgiu prin Călugăreni-Uzunu, dar acum, pentru că porţiunea de drum judeţean Uzunu-Stoeneşti e foarte degradată, aproape impracticabilă, mergem pe varianta Bucureşti – Alexandria, până la Ghimpaţi, apoi facem la stânga prin Schitu.
Ca o ţărancă la origine ce sunt, deşi aflată la volan, nu pot să observ locurile pe unde trec fără să-mi amintesc vorbele mamei. Văd locuri frumoase muncite şi locuri părăsite, care parcă plâng, cerând ajutor.

De Paşti, am fost din nou pe la ai mei. La întoarcerea spre casă, la ieşirea din localitatea Valea Plopilor, privind de-o parte şi de alta a drumului mi-am amintit de povestea împăratului care plângea cu un ochi şi cu altul râdea.

Exact aşa am simţit şi eu. Pe partea stângă, o tarla pârloagă, unde peste buruienile uscate, de anul trecut, au răsărit altele crude, iar pe partea dreaptă, un lan de rapiţă cât vedeai cu ochii, de mai mare dragul să-l priveşti! Înaltă până-n brâu, înflorită, unduindu-se uşor în adierea vântului, rapiţa parcă mulţumea lui Dumnezeu, dar şi stăpânului său. Florile galbene încă mai străluceau frumos în soare, deşi trecuse de mult amiaza. N-am rezistat tentaţiei şi am făcut câteva poze.

Nu ştiu ale cui or fi cele două suprafeţe de pământ, dar tare aş vrea să schimb titlul poveştii şi să-i spun „ Doi ochi râd“. Sper că va veni şi ziua aceea!

Educ. Ileana CÎRSTEA
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.9, 1-15 MAI 2007

Vizualizari: 722



֩ Comentarii

--> Click aici pentru a adauga un comentariu




© 2005-2011 REVISTA LUMEA SATULUI