Imprimati articolul

Bocet

Într-o Românie a reclamelor luminoase, a maşinilor luxoase – conduse mai degrabă de parlamentari burtoşi decât de muncitori cinstiţi – a rocker-ilor şi a cerşetorilor, a cărţilor vândute de intelectuali şi cumpărate de inculţi prosperi, cui să-i mai stea capul la tradiţii vechi de zeci şi sute de ani, chiar dacă acestea se referă la nunţi şi înmormântări? Sau, poate, tocmai de aceea. Undeva, într-o localitate pierdută printre dealurile judeţului Prahova, şi poate şi prin alte comune neştiute, se mai păstrează încă un obicei al timpurilor trecute: bocetul.

La taifas cu şefa bocitoarelor

Bocetul este, după situaţie, vesel sau trist, ţinut la nuntă ori la înmormântare. Mimica feţei, îmbrăcămintea sau felul în care e prins părul diferă de la caz la caz. Nici versurile nu sunt la fel în cazul celor două tipuri de bocete. În rest, la nuntă şi înmormântare, deopotrivă, se jeleşte cu aceeaşi consecvenţă. Bocetul face, la Sângeru, parte din viaţă. Există aici un cor al bocitoarelor care vin la ceas de nevoie şi prestează. Corul are şi o şefă, pe cea mai bună şi mai eficientă dintre bocitoare. Mai jos, despre aceasta şi meseria - unicat în Prahova, dar şi în mare parte din Muntenia - pe care o face.

Bocet la nuntă

Primarul din Sângeru, Constantin Băjenaru, e mândru că localnicii au păstrat aşa de bine tradiţia. De fapt el mi-a recomandat-o pe şefa bocitoarelor, Georgeta Dedu, ca să stăm de vorbă cu ea. La început femeia n-a prea vrut să vorbească. „Şi primaru' ăsta n-a avut altă treabă? De ce nu v-a trimis la altele? Ce i-a căşunat, mămică, pe mine? Aoleu, aoleu, ce-mi face el mie! Da' să mor ca morţii, dacă nu i-o coc eu cât de bună şi cât de repede!“ Tanti Georgeta bate spre 65 de ani şi, de mai bine de 25, a început să bocească. Mai mult la mort, dar şi la nuntă, când mireasa părăseşte casa părintească.

„Acuma, dacă tot aţi venit - se înmoaie ea - hai să vă spui câte ceva. Să începem cu bocetul de la nuntă, că e mai simplu la ăsta. Când fata i se mărită, orice mamă – ba şi tatăl uneori – se pune pe jelit când îi pleacă din casă. Că nu e deloc uşor să auzi cum vine lăutarul şi-ţi bagă la ureche cântecul miresei. Când zice ăsta «Ia-ţi mireasă, ziua bună!», te zguduieşti de plâns, până în tenebre.

Plâng părinţii, e adevărat, dar trebuie să fie alături de ei şi o bocitoare. Ea zice cu versuri ceea ce mama şi tatăl nu pot să zică. Stai să mă gândesc la un bocet de nuntă. Io-te aşa: «Ginerică, ginerică, să ai grijă de mireasă, că-ţi face lumină-n casă! Să nu o cerţi, să nu o baţi, că norocul ţi-l cerţi şi ţi-l baţi! Că mama ei a crescut-o ca pe o floare, nu a lăsat-o în ploaie, nu a lăsat-o-n soare». E mai mult de zis, da' mă faceţi să râd şi nu-mi mai vine. Cert e că, la îmbrăcatul miresei, toată lumea boceşte.

Bocitoarea e gătită şi ea, ca toţi nuntaşii, nu vine în haine cernite, ca la mort. Şi basmaua e înflorată, nu e neagră, cum e la înmormântare. De altfel şi bocetul, cu tot izul lui tragic, o coteşte spre vesel. Că, după ce-l avertizează pe ginerică, bocitoarea are ton ironic, vorbeşte despre noaptea nunţii, despre cămaşă, despre cum să umble bărbatul cu fata. Şi aşa, încet, încet, se dă în Nunească şi în Periniţă şi nu mai e bocet.“ Mai trebuie să spui, cum ne-a destăinuit femeia, că fata e frumoasă, chiar dacă e boccie, să lauzi socrii, să o implori pe soacra mare să nu fie poamă acră şi să lase mireasa să vină din când în când pe la părinţii ei. În treacăt fie spus, nu toţi părinţii plâng când le pleacă fetele, căci, zice tanti Georgeta, „nu sunt toate poame bune“.

Jale mare de la ceapă

Tanti Georgeta se aşază trainic pe o băncuţă şi se strofoacă rău atunci când o întreb de alte colege: „Lasă, acu' nu mai vă duceţi la altele, că vă spui io tot. Dacă aţi venit la mine, la mine staţi! Dă-le încolo pe alealalte... Dacă primarul, lua-l-ar boala, a zis că io sunt şefa, atunci staţi aşa că sunt chiar şefă. Bocesc de multă vreme şi la tineri, şi la bătrâni.

La tineret e durere mare, maică. E păcat să te ia Dumnezeu de tânăr. La unul tânăr e jale cumplită. Plângi de mila amărâtului, că putrezeşte. Şi de a familiei, da' familia se ia cu ale ei şi merge mai departe. Nu primesc niciodată bani la bocet. Doar o farfurie cu pomană, poate şi un prosop. Numai cu invitaţie merg la mort. Că aşa e obiceiul. Nu, nu cu invitaţie scrisă.

Culmea e că, uneori, îţi curg lacrimile de la sine, ca unei Magdalene, dar alteori nu. Mai ales dacă e câte un moş urât, care şi-a trăit traiul şi şi-a mâncat mălaiul, nu poţi să plângi. Atunci se impune să ai în buzunar, la îndemână, câte o ceapă. Cum nu te vede careva, dai cu ceapa pe la ochi şi vin lacrimile. Te mai gândeşti şi la morţii tăi, că nu e om să nu aibă pe cineva mort.

Trebuie să ai tactică la bocit, că altminteri nu te mai cheamă nimerica. Şi asistenţa e musai să fie impresionată de cum prestezi. Înainte, fiecare localitate avea bocitoarele ei. Când se îmbrăcau ale noastre în haine negre şi se despleteau la păr, apoi începeau să bocească, se cutremura satul, nu alta. Erau plătite cu argint şi aur când se îngropa mortu'. Acum, care mai ştie jeli o face de amorul artei, cum v-am spus deja, mămică!“

Bocitoarele, trimisele morţii

Uneori, în trecut, ca şi în prezent, bocitoarele se întâmplă să ajungă la cel care stă să-şi dea duhul, înaintea morţii. Omul nici nu şi-a dat ultima suflare şi ele încep să-şi cânte bocetul.

E un vaiet general şi muribundul, care aude tot, se oripilează şi nu-i mai vine să lupte cu Cea cu Coasa. Înţelege că sfârşitul i-a venit, că e ultima dată când mai aude vaiet de om, că e ultima oară când lumina îi intră în suflet şi în priviri. E, de fapt, ultima dată când mai simte ceva. Inclusiv durerea... Dacă până la jelania bocitoarelor chiar familia se lupta să-i ţină limba în gură, odată cu venirea lor şi mai ales cu începutul bocetului totul se surpă. E ca şi cum se dă semnalul către tărâmul morţii.

Bocet „la moment“

Georgeta Dedu ne mărturiseşte că a fost, înainte de pensie, vânzătoare la magazin, la oraş, dar şi atunci bocea. Nu este de acord să ne arate poze cu ea din tinereţe, cum se ducea să bocească. „Lasă, că nu eram prea frumoasă atunci. Aoleo, ce-mi faceţi! Să ştiţi că pentru fiecare moment al îngropăciunii se boceşte într-un fel.

Acasă, când intră prima dată în curtea mortului, jelitoarea se pune şi strigă mortul pe nume. Zice şi de rude, că sunt şi ele prin preajmă şi e important să le faci să se simtă bine. Vorbeşti - musai! - de lucrurile care i-au plăcut  mortului şi care l-au făcut fericit. La priveghi nu prea se plânge. Mai mănânci o gogoaşă, mai bei un pahar cu vin, că aşa se procedează, familia dă de sufletul mortului, ca să treacă nestingherit prin vămi. Şi, ştiţi cum e lumea: după ce jeleşte mortul, cât îl jeleşte, o dă pe alte alea.

Cât câştigă Cutărică, ce a mai făcut Drăcică, Nodică cu cine mai umblă... Când e scos mortu' din casă, iar boceşti altfel. Acuma vorbeşti despre alţi morţi din sat, din neamul mortului, despre cât de trecătoare e lumea. Zici în bocet să-l primească şi pe el, mortul de acum, lângă ei, să nu-l lase stingher, pe cele tărâmuri necunoscute. Să-l aştepte cu pâine şi vin... Şi se adaugă că toţi suntem trecători prin lumea asta şi ne îndreptăm spre loc cu verdeaţă şi lumină. Şi la biserică, atunci când se ţine slujba, bocitoarea zice discret de inimă grea. Şi, când vine momentul despărţirii, ea, bocitoarea, îi spune mortului că vin cei dragi să-şi ia la revedere de la el.

Cum e scos din biserică şi porneşte cortegiul către cimitir o luăm, cu mort, cu tot, pe la neamurile lui. În dreptul fiecăreia dintre rude se deschide poarta şi bocitoarea îl îndeamnă pe cel plecat să se oprească la respectiva rudă. Că oriunde e mai bine ca în pământ, de unde nu se mai vede, nu se mai aude nimic... În timp ce se aruncă pe jos cu bani din metal - buni de frică, să ştiţi - bocitoarea îşi face pe mai departe numărul. La groapă, vaietul e cel mai sfâşietor. Se aude sacadat, printre loviturile de cazma, care lovesc pământul şi printre cuvintele popii, care face slujbă serioasă pe marginea gropii.

Toată lumea ţine de colivă şi popa zice «Veşnica pomenire», de te taie la ficaţi de durere. Apoi se pleacă la pomană. Eu nu mănânc niciodată la morţi. Nu pot, nu că fac fiţe. Zice că e bine să guşti, dar eu nu pot.“

„Aaaaaaoleu, unde te duci?“

„Zău, dacă-mi vine să bocesc! Nu pot! N-a murit niciunul acu', de curând. Uite, zău, spun drept, e unul care trage să moară mai în marginea comunei; când o trece dincolo vă chem să fac demonstraţie pe bune.

Acuma nu-mi vine, măiculiţă“. Aşa ne-a spus destulă vreme tanti Georgeta, apoi, de gura noastră, dar şi că „i-a venit“, a trecut la fapte. Iată un exemplu de bocet: „Aaaaaaaaaaoleo, mamăăăăă, de ce-ai plecaaaaat? Unde te-ai duuuus? Cui ne laaaaşi pe toţi? Nu ţi-a fost milă de noi, că ne laşi singuri şi goi?“ Sau: „Vino, bărbate înapoi, ca să fim iar amândoi!“ Sau, şi acesta pare a fi cel mai serios bocet pe care îl ştie şefa bocitoarelor din Sângeru: „Ooomuleee, ai lăsat femeia ta, la aaani nepoootriviţi, nici să stea siiiingurăăăăă, nici s-o măriţi. Şi te duci în pământ greuuu, omule, nu-ţi pare răăăău? Lasă moartea, vino în viaţă, că te aşteptăm în faţăăăăă!“

Nici bocitoarele nu se mai întorc

Tristă, pentru prima dată în timpul discuţiei, femeia a mai spus: „Dar nu mai vine nimeni. Nu se mai întoarce nimeni de dincolo. Nu ştie drumul. Sau o fi mai bine pe acolo. Mai ştii? Nici bocitoarele nu se mai întorc“.

Nina MARCU
REVISTA LUMEA SATULUI, NR18, 16-30 SEPTEMBRIE 2007

֩ Comentarii