Home   Despre noi   Abonamente   Video   Articole   Oferte   Anunturi   Newsletter   Agro Business   Contact   Arhiva

Imprimati articolul

Viaţa unui mare agronom între împliniri şi dezamăgiri

Astăzi nu este greu de descifrat ce i-au prescris ursitoarele acum 65 de ani nou-venitului pe lume, undeva în Câmpia Burnasului. Fapt este că ce i s-a hărăzit atunci îi era scris în stele şi va avea să ducă cu el cât îi va fi dat să trăiască pe acest pământ.
I-am urmărit viaţa profesională timp de aproape patru decenii şi nici astăzi nu ştim care sunt acele trăsături umane care îl diferenţiază de muritorii de rând. O fi mintea excepţională ori inteligenţa nativă? Să fie vorba de o anume intuiţie vizionară? Sau de calitatea sa de a fi om în adevăratul sens al cuvântului? Ar mai fi ceva, ceea ce se numeşte astăzi vocaţie managerială.

Inginerul Gheorghe NIŢU, pentru că despre el este vorba, emană în jurul său un optimism debordant. Este o fire vulcanică în stare să erupă ori de câte ori are convingerea că nu e drept ceea ce se face. S-a manifestat şi în trecut, se manifestă şi astăzi. O face cu demnitate şi decenţă. Mărturie pot depune cei care îi cunosc faptele de dinainte şi de după. Adică de pe vremea în care comuniştii i-au oferit lui Gheorghe Niţu şansa unei propulsări profesionale de excepţie, pentru ca apoi să-l degradeze din rezerva de cadre a partidului. Pentru ce?

Ajuns la conducerea uneia dintre cele mai râvnite direcţii agricole din ţară, cea de la Giurgiu, inginerul Niţu voia să se întreacă în producţii cu americanii. Reţineţi: cu americanii, nu cu ruşii şi nici măcar cu ungurii care atunci nici nu contau pe piaţa agricolă mondială. De la ultimii nu avea să preia nimic, dar de la americani voia tehnica şi managementul. Mai exact spus, spiritul antreprenorial de conducere şi eficienţă. Ecuaţia reuşitei era una simplă şi sigură: investiţii în modelarea pământului plus capacitate profesională.

Primul în România, primul şi în Nebraska

Era pe la începutul anilor ’70. Pe vremea când americanii şi-au propus să facă din România un fel de capăt de pod în interiorul Cortinei de Fier. Conducătorii acelor vremuri, oameni simpli, fără prea multă ştiinţă de carte, au manifestat un entuziasm incredibil şi foarte curând România a devenit cea mai mare forţă agricolă în cultivarea de soia şi hibrizi americani de porumb. Emulaţia era atât de mare, încât la nivel naţional s-a înfiripat o competiţie profesională care avea să cearnă în mod cinstit valorile adevărate. Una dintre acestea a fost tocmai Gheorghe Niţu, nimic altcineva decât un simplu şef de fermă undeva la marginea Bucureştiului. În această calitate el obţinea atunci „medalia“ pentru a doua producţie de soia ca mărime. Drept recompensă, americanii i-au oferit o bursă de studii la celebra universitate din Nebraska.

Ajuns aici, avea să constate mai multe lucruri. Cea mai importantă pentru el era convingerea că, în materie de soia, americanii nu sunt mai buni decât el în ceea ce priveşte tehnologia. Diferenţa dintre randamente era dată doar de soiuri şi de asigurarea bazei materiale. O a doua constatare era una de ordin economic, în special financiar. El s-a convins la americani ce înseamnă instituţia creditului pentru agricultură. Marea lui dezamăgire este că, după 20 de ani de economie capitalistă, această pârghie este ca şi inexistentă în agricultura românească.

Dincolo de nostalgii

La vremea apogeului său profesional, inginerul Gheorghe Niţu obţinea producţii constante ce atingeau între 4.000 şi 4.500 kg/ha la grâu, 5.000-6.000 kg la orz, 2.800 kg soia, 8.000-9.000 kg porumb boabe. Nu erau recorduri naţionale şi nici măcar zonale. În imediata lui vecinătate, inginerul Alexandru Cocoşilă impresiona lumea agricolă cu randamente de peste 3.400 kg de soia.

Asta nu pe o parcelă, ci pe o suprafaţă de 1.000 ha.Puţin mai departe, la Gârbovi şi Gurbăneşti, „eroii muncii socialiste“ aflaţi la conducerea celor două cooperative puneau pe cântar producţii de grâu şi orz ce depăşeau 5.000-6.000 kg/ha, 10.000-12.000 kg/ha porumb şi se pare că nu erau cei mai buni din ţară. Sistemul colectivist, rău, foarte rău cum era, producea. E adevărat, nu în folosul cooperativelor membrilor lor, ci al ţării. Sistemul capitalist de astăzi este atât de „încârligat“, încât nici nu ştii care sunt vinovaţii faţă de ineficienţa acestuia. Este o altă durere a inginerului Niţu.

Societatea agricolă pe care o conduce, cea de la Mihăileşti, din apropierea Capitalei, pare o oază între stârpiciunea care o înconjoară. Aceasta este deziluzia agronomului care a fost martorul înălţării şi decăderii agriculturii româneşti din ultimii 40 de ani. Priveliştea din jurul său este dezolantă, dar ceea ce-l duce pe Niţu spre starea de agonie este indiferenţa guvernanţilor. În nesfârşitele nopţi de nesomn el încearcă să găsească o explicaţie.

Mintea lui sănătoasă nu-i oferă însă niciuna şi de aceea încearcă o transmutaţie în sfera irealului. Fără folos şi fără explicaţie. Revenind cu picioarele pe ogorul ţării, în minte îi stăruie totuşi o întrebare: nu cumva dezastrul agricol este unul premeditat? Ferească Dumnezeu să fie aşa! Asta ar însemna începutul sfârşitului acestei naţii crescute în îndemnul divin de a lucra pământul.

Departe de lumea dezlănţuită

Lui Niţu nu-i face plăcere să discute pe seama faptelor politicienilor de astăzi. El s-a izolat pe ogorul pe care îl patronează şi a ales demult singura soluţie de a răzbi: prin forţe proprii. Deşi are minte cât pentru zece din semenii săi aflaţi în actualele structuri administrative, se ţine departe de reformatorii care se întrec în strategii agricole. Conştient de subvaloarea lor, nu are nici măcar curiozitatea de a-i consulta.

Acolo jos, unde plămădesc recoltele, realitatea este mult mai dură decât pare din cabinetele din Piaţa Universităţii. Prin forţele proprii ale lui şi colaboratorilor săi a privatizat fostul IAS Mihăileşti, unde practică astăzi un sistem de cultură atipică crezului său de agronom. A renunţat la cultura vieţii sale, soia, pentru că au dispărut condiţiile elementare agrotehnice care garantează succesul acesteia. A scos din cultură şi floarea-soarelui, din cauza batjocurii procesatorilor. Locul acestora a fost luat de rapiţă, căreia i se întrevede o evoluţie fulminantă. Cel puţin din punctul de vedere al eficienţei. La un randament de 3.000 kg, profitul este de 1.000 euro/hectar. Cam la acelaşi nivel de profitabilitate se lucrează în fermele specializate pe producerea seminţelor de grâu, porumb şi orz.

Copilul care stropşea noroaiele pe uliţele Vârtoapelor, pe undeva în nordul judeţului Teleorman, este astăzi la vârsta oamenilor care judecă în primul rând cu capul, şi abia apoi cu inima. Sentimentele ţin mai mult de viaţa de familie, în special de fiinţele care i-au fost alături în momentele de glorie, dar mai ales atunci când a avut de înfruntat opresiunea unor indivizi pe care, zice el, i-a şters din calculator, nu şi din memorie.

I. BANU, I. POP
REVISTA LUMEA SATULUI NR. 4, 16-28 FEBRUARIE 2009

Vizualizari: 1502



֩ Comentarii

--> Click aici pentru a adauga un comentariu




© 2005-2011 REVISTA LUMEA SATULUI