Imprimati articolul

Viaţa unei prinţese, între extaz şi agonie

Urmaşă a patru domnitori şi a unui mitropolit, prinţesa Alexandra Callimachi a lucrat ca vânzătoare în Franţa, ca să se poată întreţine.

Prinţesa Alexandra Callimachi este descendentă a patru domnitori şi a unui mitropolit şi se înrudeşte cu poeţii Văcăreşti. A stat alături de prinţii Bibescu, a mâncat la petreceri alături de Cantacuzini, a fost invitată la marile familii ale neamului – Ghica, Marghiloman, Lahovari, Filipescu.

Mult mai târziu, viaţa s-a întors şi, ca să supravieţuiască, a fost nevoită să lucreze ca vânzătoare, a locuit într-un garaj, a făcut, zile la rând, foamea. Astăzi creşte doi dalmaţieni în Franţa, unde locuieşte, reface perdele şi canapele, frământă de Crăciun cozonac, vopseşte ouă roşii de Paşti şi, din când în când, se întoarce în România pentru a-şi vizita castelul de la Măneşti, Prahova. Într-o astfel de vizită am reuşit să stau de vorbă cu ea. În cea mai pură şi curată limbă română, prinţesa mi-a vorbit despre ea. Cu simplitate. Cu bunăvoinţă. Cu seninătate. Dar trist. Aşa cum i-a fost ultima bucată de timp a vieţii.

Prinţesa şi covrigii

Emoţionată, cum de puţine ori mi-a fost dat să fiu, m-am dus de curând, când am aflat că vine în Prahova o descendentă a neamului Callimachi şi Văcărescu, s-o întâlnesc. Nu în fiecare clipă îi este dat unui muritor de rând, ca mine, să stea faţă-n faţă cu ditamai prinţesa. Eram încă sub imperiul emoţiilor, când Alexandra Callimachi Reininger – după numele tatălui – mi s-a adresat: „Astăzi n-am mâncat deloc covrigi. Şi trebuie să cumpăr neapărat, căci mă dau în vânt după covrigii româneşti“. Nu delicatesuri, covrigi...
M-am mirat, dar deja începeam să mă simt mai sigură.

„Cred că una dintre cele mai frumoase amintiri pe care le păstrez din copilărie este faptul că mâncam cu multă plăcere covrigi atât de buni. În rest, securitatea care venea după mama şi o bătea, tata – cu mâinile arse de un comisar şi trimis la canal, pentru că era şi moşier, şi artist... Şi mai era aparta­mentul cu două cămăruţe în care ne-am mutat, când ne-a fost confiscată casa de 50 de camere din Bucureşti, dar şi toate proprietăţile avute la acea oră în ţară. Şi eu, care n-am putut să merg la şcoală decât târziu, după ce împlinisem opt ani.

De la zi la zi, viaţa noastră era tot mai grea. Mama ducea tot greul. Ea trebuia să asigure bucata de pâine, ea era bătută de securitate, ea trebuia să-i ţină, sau măcar să încerce, moralul tatei, aflat la canal. Singura noastră vină era că ne născusem bogaţi. Eram exploatatorii neamului. În 1960 am plecat cu mama în Franţa. Bunica mea, Anne-Maria Callimachi, se stabilise mai demult, încă din anii ’30, când lucrurile stăteau bine acolo. Dar era o femeie rea. Ea nu ştia să iubească pe nimeni. Nu ştia să râdă, să se bucure de viaţă, să accepte o glumă.

La venirea în Franţa, disperată, mama a căutat-o şi i-a cerut ajutor. Nici n-a vrut să audă de noi. Nu luasem din ţară, când am plecat, nimic.  Aşa că trebuia să muncim ca să ne întreţinem. Cu chiu, cu vai am găsit un garaj, unde am locuit. Era mic, întunecos, insalubru şi-mi era tare frică acolo. Mama avea diplomă de asistentă medicală, dar în Franţa nu i s-au asimilat aceste studii. I s-a spus că, dacă vrea să mănânce o pâine, trebuie să fie femeie de serviciu. Şi, deşi era descendenta a patru domnitori şi a unui mitropolit, mama a făcut şi această muncă, pentru că trebuia să mâncăm.

Atunci, în copilărie, nu înţelegeam de ce plânge mama. Mă gândeam că se teme şi ea de gândaci şi de întuneric, ca mine. Am stat patru ani în garaj. Apoi mama a lucrat într-un aeroport şi, după acest capitol, s-a întâlnit cu prinţul Sturdza. Acesta a fost impresionat de soarta noastră şi a luat-o pe mama să lucreze la un magazin pentru el. Mai târziu, m-am apucat şi eu de muncă. Am fost întâi vânzătoare la un magazin de jucării. Apoi la un magazin de parfumuri. După destulă muncă şi multe renunţări, într-o zi am devenit directoarea unui magazin de lux din centrul Parisului.“

Castelul – hotel de lux la Măneşti

Ajunsă aici cu povestitul, Alexandra Callimachi se simte datoare să spună mai multe despre castelul de la Măneşti: „L-am redobândit în 1998, împreună cu domeniile de la Iaşi. Eu, deşi am primit castelul, nu mi-am permis să dau afară aceşti oameni bolnavi, aflaţi în tratament aici. Acum li s-a găsit un alt spaţiu şi au fost duşi acolo. Mai am un singur vis, vorba poetului: să fac la Măneşti un castel – hotel de lux. Banii vin de la Guvernul Franţei, care are mult drag de construcţiile vechi. Vreau să refac şi vechiul parc, aşa cum îmi aduc aminte că era şi cum îl arată şi fotografiile anilor de vârf ai castelului.“

Pământul României este mai bun ca oriunde altundeva

„Dacă ar fi să iau ceva cu mine în Franţa – mi-a spus prinţesa – ar fi calitatea pământului românesc.“

După ce a vizitat proprietăţile de la Iaşi, descendenta Văcăreştilor s-a mai întors o dată la Măneşti. Locul acesta pare s-o atragă precum un magnet pilitura de fier. Apoi a plecat în Franţa, patria care a adoptat-o când România părea că-şi reneagă trecutul şi prezentul deopotrivă. În urma ei flutură eşarfa albă a iertării şi, un miros de covrigi calzi, copţi pe vatră şi abia scoşi din cuptor continuă să se simtă până hăt, departe.

„Refac perdele şi fotolii“

Prinţesa tace. Rupe gânditoare din covrigul proaspăt scos din cuptor şi nu mai spune nimic preţ de câteva clipe. Se adună şi continuă cu des­tăi­nuirile: „Trăiesc în prezent într-un sat frumos din Normandia. În sfârşit, m-am împăcat cu viaţa. Acum nu mai am nici regrete, nici remuşcări, nici furii, nici complexe, nici între­bări. L-am întâlnit pe Gerard şi fericirea a intrat şi în casa mea.

Am doi copii şi trei nepoţi. Ei toţi se dau în vânt după sarmalele româneşti, după cozonacul cu multă nucă şi scorţişoară, după ouăle roşii de Paşti. Poate n-o să mă credeţi, dar eu cu mâna mea făceam şi cozo­nacii, şi sarmalele şi ouăle pentru Paşti. Nu ne-am permis niciodată o servitoare. Astăzi, îmi place să refac perdelele din casă şi fotoliile. Am doi dalmaţieni, pe care îi iubesc foarte mult şi cu care îmi place să mă plimb prin marginea proprietăţii din Normandia“.

Nina Marcu
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.7, 1-15 APRILIE 2009

֩ Comentarii