Imprimati articolul

Viaţa a devenit prea amară

Câţiva dintre titanii acestei lumi care, prin geniul lor, au văzut idei, au surprins, prin axioma spuselor lor, că omul rămâne cel mai preţios capital. Cu alte cuvinte, în jurul fiinţei umane Universul îşi roteşte atomii, născocitorul, adică el, omul, scormonind continuu întru găsirea preceptelor esenţiale ale vieţii. El ar fi, cu alte cuvinte, cel îndrituit de bunul Dumnezeu să separe adevărul de minciună, bunătatea de opusul ei, ignoranţa de ştiinţă, întunericul de lumină, strâmbătatea de calea cea dreaptă. Ei bine, la noi, la români, ceea ce contează, ne-o demonstrează anii din urmă, este aparenta relativitate, în care voinţa de sine a unor semeni fără prea mare avere de inteligenţă şi percepere a realităţii devine, peste noapte, precept de viaţă colectivă. Gata cu filosofia, să mă şi explic!

Voci care  au prezis eşecul

Umilită şi batjocorită în atâtea rânduri de forţa bivolului negru al istoriei, naţiunea română mai credea totuşi, cu două decenii în urmă, că nopţii îi vor urma zorii unui alt fel de viaţă. Speram în respectul demnităţii umane şi, de ce nu, al omului ca om. Şi iarăşi, voci luminate, i-au prezis eşecul. Carul va fi anevoie de scos la drum, s-a prorocit, iar zicala cu din lac în puţ îşi va demonstra încă o dată valabilitatea. Cine să li se uite atunci în gură, cum se zice? Şi tsunami prefacerilor s-a prăvălit peste o ţară şi un popor înmărmurit la vederea peisajului care, anulând vechiul, promitea noul. S-au pierdut valori de miliarde în numele unei cruciade perfide şi nedrepte. Şi, esenţial, creditul pe care oamenii îl aşteptau întru verticalitatea coloanei lor vertebrale a fost împovărat de dobânzile înrobitoare ale unor altfel de colaborări, partinice şi nedrepte. Astăzi, după două decenii de demonstraţie în stil dâmboviţean, băgăm de seamă, realităţile ne obligă, că am cam dat cinstea pe ruşine.

Analfabeţii sunt la rang de stat

O economie în degringoladă, o agricultură în care nu mai cred nici cei născuţi pe brazdă, analfabetismul ridicat la rang de politică de stat, un sistem de viciere a sănătăţii până la a trimite în bejenie, unde văd cu ochii ori unde îi cheamă voinţa Domnului, milioane de români în fiecare anotimp. Sloganul „în România nu se poate!“ mi se pare un fel de sentinţă a neputinţei decidenţilor români. De foarte multe ori, argumente ce ţin de absenţa statului, forţei statale la noi, mi se par întemeiate. A repeta la infinit aberanta prostie cu „statul atâta poate“ reprezintă, în fapt, recunoaşterea colapsului, decesul unui sistem. Or, ca să iau un alt exemplu, afirmaţiile unor amatori în politică şi iresponsabili în funcţii dregătoreşti, „cum că sistemul de pensii e un altfel de joc piramidal ori că statul nu-şi poate permite să asiste propriul popor, fiecare trebuind să se descurce singur“, ţin de analfabetismul instituţional.

O stratificare dureroasă

Societatea românească s-a structurat irevocabil. „Descurcăreţii“, la polul îmbuibaţilor, şi cei fără nicio speranţă, la polul celor mulţi. Respectul demnităţii umane, al omului ca cel mai de seamă capital este, în România, o ficţiune filosofică. Imaginile difuzate în ziua închiderii celor peste 60 de spitale din România au vizat apocalipsa. Şi totuşi? Vă întreb şi mă întreb. Ei bine, n-am nicio îndoială, „punctul critic“, „masa critică“ a descătuşării energiilor naţionale e doar o chestiune de timp. Or, între altele, românii au capacitatea răbdării! Există, totuşi, o limită în toate, nu-i aşa?

Gh. VERMAN
REVISTA LUMEA SATULUI NR. 8, 16-30 APRILIE 2011

֩ Comentarii