Imprimati articolul

Veacul tuturor nenorocirilor

„E de mirare, scrie în 1650 călugărul minorit Bernandino Valentini, cum după atâtea nenorociri mai există încă locuitori pe aceste meleaguri.“ Călătorul străin consemna faptul că, în timpul trecerii sale, „Moldova a fost călcată de 200 de mii de tătari şi cazaci care au cărat cu ei mii de robi, multe mii de vite şi toată bogăţia pe care au găsit-o“.

Şi nu era singura nenorocire, veacul al XVII-lea cunoscând anomalii climatice care au atras perioade de foamete şi epidemii ce au durat decenii.

Pe vremea lui Papură Vodă

În timpul domniei lui Ştefăniţă Lupu, de pildă, „foamete era într-acela anu, cât mânca oamenii, scrie Miron Costin, papură în loc de pâine, măcinând-o uscată. Şi de aceea foamete porecliia şi pre Ştefăniţă vodă, de-i zicea Papură vodă“.

În Ţara Românească „foametea cea mare“ sau „cea rea“ din anii 1602 – 1605 a obligat nu numai ţăranii, dar şi mănăstirile să-şi vândă pământurile.

Calamitatea continuă şi, spre sfârşitul anului 1684, ca urmare a jafurilor tătăreşti şi polone, în Moldova a izbucnit o mare foamete care a durat aproape doi ani „că fusesă ţara toată bejănită şi nu putusă ara şi nu să făcusă pâne“, scrie Ion Neculce. „Erau oamenii tot leşinaţii şi morţii pe drumuri şi pe uliţi, cât se mânca om pe om.“

Anii ciumei

Aproape întotdeauna perioadele de foamete erau însoţite de epidemii catastrofale. În 1602, comandantul imperial G. Basta, încercând fără succes să-l instaureze pe Radu Şerban pe tronul Ţării Româneşti, s-a retras în Transilvania din pricina „ciumei, a foametei şi a dezinteriei roşii“. De altfel, ciuma este atestată în Moldova în 1641, 1652, 1661, 1683-1686, 1690-1698.

Ţara Românească este lovită de acest flagel 14 ani, ultimul val al epidemiei fiind consemnat în 1706.

Sigur se luau măsuri, dar fără eficienţă. În 1657, la Suceava şi apoi în 1688 la Focşani apare breasla cioclilor cu atribuţii în izolarea focarelor de ciumă. O astfel de breaslă este consemnată la Bucureşti în 1691.

Şi ca şi cum acestea nu ar fi fost de ajuns, pe tot parcursul secolului de care vorbim, un alt flagel loveşte ţările române – lăcustele. Martor la o astfel de invazie, Miron Costin descrie în 1647 norul ucigător de insecte: „Au apărut ca un nour sau o negură… În loc ni s-au luat soarele de desimea muştelor… însă unde mânca, rămânea pământul negru, împuţit. Nici frunze, nici pai ori iarbă, ori sămănătură nu rămânea“.

De altfel, Ţara Românească a fost calamitată de lăcuste pe parcursul secolului de 15 ori, iar Moldova în şapte ani.

S-au înregistrat, de asemenea, inundaţii catastrofale care în Moldova au distrus „toate semănă­turile de grâu din cel mai bun, de orz, ovăz şi mei şi de orice fel or fi, căci stau în apă şi atacate de prea multă umezeală nu se pot coace şi nu fac boabe“, dar şi invazii de şoareci, în perioadele de foamete. În 1670, de pildă, în ţinutul Bacău rozătoarele au distrus „toate cele din grădinile de zarzavat cu mare pagubă, dar căţărându-se pe pomi, scrie un călător străin, au dat iama în poame istovindu-le cu desăvârşire, ba chiar şi pomii pe care i-au distrus cu totul rozând cu dinţii ramurile lor“.

În ciuda acestor calamităţi, viaţa şi-a urmat cursul. Izvoarele istorice se referă la numărul satelor, sigur unele exagerate. Tommaso Alberti, un agent comercial veneţian, vorbeşte în 1612 de 24 mii de sate în Moldova, respectiv în Ţara Românească. Specialiştii consideră ca apropiate cifrele de 1675 şi 1687 ca număr de aşezări în Ţara Românească şi, respectiv, în Moldova. Cum media de familii într-un sat era de 50 de gospodării cu cinci membri, rezultă că populaţia fiecărei dintre cele două ţări române era de circa 900 mii de locuitori.

Stelian Ciocoiu
REVISTA LUMEA SATULUI, NR. 4, 16-29 FEBRUARIE 2012

֩ Comentarii