Imprimati articolul

Unirea „cea mică“ de la 1859

Actul de naştere a României moderne

Se împlinesc 150 de ani de când, prin dubla alegere a domnitorului Alexandru Ioan Cuza, românii din ambele Principate şi-au manifestat voinţa de a-şi decide singuri soarta în confruntare cu politica restrictivă a unor puteri europene, în special a celor vecine.

Unirea de la 1859 a fost, scria Nicolae Iorga, o ilustrare a faptului împlinit, un element de originalitate creat de români în Europa „secolului naţionalităţilor“. „Faptul împlinit“ de români a surprins şi a derutat complet diplomaţia care nu se aştepta deloc la acest rezultat, a constatat J. Jooris, diplomat belgian la Constantinopol. Alte mărturii ale vremii completează această imagine asupra evenimentului istoric: „soluţia atât de extraordinară, abila şi îndrăzneaţa acţiune politică, o victorie rar întâlnită în istorie“.

Această trăsătură de originalitate este întărită de natura şi nota comună a sentimentelor care au însoţit vestea evenimentelor de la Iaşi şi de la Bucureşti: la Viena, „surpriză şi cea mai mare uimire“, la Constantinopol, „stupefacţie şi uimire, accelerând deruta“, la Paris „surpriză şi admiraţie“, iar la Petersburg, „o destul de mare surpriză“.

Invocând acest moment istoric, ca exemplu de maturitate politică, I.C. Brătianu declara în Adunarea Deputaţilor, la 1 iunie 1883: „Mi-aduc aminte de când am ales pe Cuza Domn, că nu numai naţiunile cele mai tinere, dar chiar Englitera a rămas înmărmurită de abilitatea nostră politică, că am putut să înlăturăm un tratat impus de Europa întreagă. Şi de atunci, tot cam aşa am urmat şi de aceea am ajuns aici“.

Consolidarea Unirii

Obţinând recunoaşterea dublei alegeri din partea marilor puteri, domnitorul declara în Proclamaţia din 23 decembrie 1861: „Unirea este îndeplinită, naţionalitatea română este întemeiată... În zilele de 5 şi 24 ianuarie aţi depus toată a voastră încredere într-un singur domn; alesul vostru vă dă astăzi o singură Românie“.

În noul context politic, domnitorul Unirii a conceput şi pus în aplicare, împreună cu principalul său sfetnic Mihail Kogălniceanu, un curajos program de reforme care a dovedit încă o dată capacitatea lui Cuza şi a celor din jurul său de a învinge rezistenţa Porţii şi a celorlalte mari puteri faţă de tendinţele de independenţă ale tânărului stat român. Prin secularizarea averilor mănăstireşti, prin reforma agrară – peste 511 mii de familii de ţărani au fost împroprietărite cu mai mult de două milioane hectare de teren -, prin reorganizarea învăţământului, justiţiei şi armatei, prin toate celelalte legi emise în perioada domniei sale, Al. I. Cuza rămâne în conştiinţa urmaşilor săi ca întemeietor al României moderne. La scară europeană, „numele său poate fi alăturat celor ale lui Cavour şi Bismark care, în alt context istoric, au pus bazele statelor italian, respectiv german“.

Drumul amar al exilului

La 11 februarie 1866, ca urmare a conjuraţiei pregătite de „monstruoasa coaliţie“ (consevatori şi liberali-radicali), Al. I. Cuza este silit să abdice. În dormitorul princiar pătrund căpitanii Lipoianu, Pillat şi Costiescu cu pistoalele în mâini. Căpitanul Pillat, care îi pusese pistolul în tâmplă domnitorului, se întoarse, iar Cuza semnează pe spatele său, în jurul orei 4, documentul abdicării.

„Noi, Alexandru Ioan I, conform dorinţei naţiunii întregi şi angajamentului ce am luat la suirea mea pe Tron, depun astăzi, 11 (23) Februarie 1866, cârma guvernului în mâna unei Locotenenţe Domneşti şi a Ministerului ales de popor. Alexandru Ioan“.
Locotenenţa Domnească era compusă din Lascăr Catargiu, reprezentant al Moldovei şi al conservatorilor, generalul Nicolae Golescu, reprezentant al Munteniei şi al liberalilor, şi colonelul Nicolae Haralambie, reprezentant al armatei.

Lovitura de stat punea în primejdie unirea principatelor şi, în timp ce însoţit de o puternică excortă Al. I. Cuza părăsea Bucureştiul pe drumul amar al exilului, Adunarea Electivă şi Senatul au ales ca domnitor al Principatelor Unite pe contele Filip-Eugeniu-Ferdinand-Maria-Clement-Balduin-Leopold-Georges de Flandra, duce de Saxonia, fratele regelui Leopold II al Belgiei, care însă nu a domnit efectiv. Între timp, deţinătoarea puterii, Locotenenţa Domnească, s-a îngrijit de alegerea succesorului lui Cuza în persoana unui membru dintr-o familie domnitoare străină. A fost ales, în cel din urmă, prinţul Carol de Hohenzollern care, la 10 mai 1866, a sosit la Bucureşti.

Înconjurat de oameni de bună credinţă care l-au urmat în exil, Al. I. Cuza este mistuit de dorul de ţară. Prin intermediul unui colonel Pissosky îi trimite principelui Carol mai multe scrisori prin care solicită învoirea de a reveni în patrie. În finalul scrisorii din 16 aprilie 1867, Cuza scrie: „Revenind ca simplu cetăţean în ţara mea, nu doresc altceva decât împreună cu familia mea să pot duce o existenţă confortabilă nevoilor şi poziţiei mele. M-aş simţi foarte fericit, Principe, dacă într-o zi aş avea plăcerea să vă transmit în mod personal asigurarea sentimentelor mele“.

Răspunsul lui Carol I este categoric: „Consiliul a considerat, Prinţul meu, că după ce a trebuit să părăsiţi teritoriul românesc în urma evenimentelor politice atât de grave, este mai înţelept din partea dumneavoastră să nu vă grăbiţi a reveni în ţară... Sunt încredinţat, de altfel, Prinţul meu, că aceste consideraţii, alături de patriotismul arzător care vă animă, vă vor conduce la ideea renunţării de bună voie la proiectul dumneavoastră actual“.

În ţară, având numeroşi simpatizanţi, Al.I. Cuza este ales la alegerile parlamentare din ianuarie 1870 deputat de Mehedinţi, fostul domnitor refuză însă mandatul. Va reveni în ţară, în mai 1873, pe catafalc, jelit de cei cărora, în scurta sa domnie, le-a oferit statutul de cetăţeni liberi, într-o ţară europeană.

Stelian Ciocoiu
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.2, 16-31 IANUARIE 2009

֩ Comentarii