Ungaria - atât de aproape şi totuşi... atât de departe

Mergând spre graniţa cu vecinii noştri maghiari nu poţi să nu remarci, de-a lungul drumului dinspre România, abundenţa terenurilor lăsate pârloagă sau, în cel mai fericit caz, a unor culturi întinse pe fâşii cât o palmă. La întoarcere, peisajul este cu atât mai dezolant cu cât revii dintr-o ţară în care verdele crud al lanurilor de grâu aflat la înspicare, de porumb sau de floarea-soarelui te urmăreşte la tot pasul... pentru a-ţi face în ciudă parcă. Mirarea de a descoperi la unguri un teren necultivat îţi este repede alungată la vederea ciobanului ce-şi veghează oile care pasc pe un pământ ce nu a fost dat uitării aşa cum ar părea la prima vedere, ci are o altă destinaţie, dar una tot agricolă. Dacă ar fi să intri în vorbă cu ei este foarte posibil să-ţi răspundă într-o română aproape perfectă, ceea ce te duce cu gândul că ţara lor de baştină este dincoace de Tisa.

Am avut posibilitatea de a remarca acest fapt trist la iniţiativa Societăţii Naţionale a Pomicultorilor din România, care a organizat în luna iunie o vizită de documentare în Ungaria. Scopul acesteia era de fapt cunoaşterea unor aspecte privind organizarea şi valorificarea producţiei de fructe ungureşti.

Participanţii au fost în principal producători din judeţele Argeş, Dâmboviţa, Olt şi Vâlcea, ale căror livezi se întind pe suprafeţe cuprinse între 7 şi 50 ha. Lor li s-au alăturat cercetători, profesori universitari şi specialişti din cadrul MAPDR, ANCA şi APIA.

Aceasta a fost a cincea vizită de acest gen, care alături de cele din Italia, Franţa şi Polonia vine să le deschidă pomicultorilor români noi orizonturi, să-i îndrepte şi să le dea imboldul spre performanţă şi competitivitate. Ea a fost pusă la cale de dr.ing. Ilarie Isac, preşedintele SNPR, şi de Voica Gheorghe, producător din Mărăcineni şi vicepreşedinte al aceleiaşi organizaţii.

Principala dilemă cu care au pornit la drum producătorii români a fost una simplă: cum de reuşesc ungurii să valorifice în ţara noastră cantităţi atât de mari de fructe la un preţ atât de mic?

Tehnologia performantă, practicată pe suprafeţe mari, este un prim răspuns întâlnit la tot pasul. Se pare că meritul acestor realizări îi aparţine în primul rând statului ungar, care nu a permis fărâmiţarea suprafeţelor odată cu privatizarea. La acea vreme oamenii care şi-au cerut pământurile înapoi le-au primit, dar în limita a 6.000 mp, şi nu pe vechiul amplasament, ci acolo unde a vrut statul, astfel încât suprafeţele agricole să nu fie deconcentrate. Ei îl puteau exploata sau vinde în baza unor bonuri valorice, aşa cum le numesc ei, nişte acţiuni de fapt.

Un alt merit ce îi revine statului îl reprezintă faptul că, înainte de aderare, a sprijinit substanţial înfiinţarea de plantaţii pomicole şi viticole, subvenţionând circa 60% din valoarea investiţiei. Aşa se face că, în momentul aderării, peste jumătate din ferme existau deja, iar infrastructura creată din timp le-a permis să absoarbă mai uşor fondurile europene. Sprijinul statului se poate observa şi în momentul de faţă, având în vedere că dobânda la creditul agricol este de 8-12% în moneda ţării.

Prima vizitată a fost societatea Kasz-Coop din Derecske. Aceasta a pornit la drum în 1989 cu plante din cultura mare, iar în prezent practică încă alte trei activităţi: pomicultură, zootehnie şi distribuţie de piese şi utilaje agricole. Aici lucrurile sunt bine delimitate, atât în ce priveşte locaţia cât şi forţa de muncă bine pregătită şi cu o medie de vârstă foarte scăzută. Doi tineri ingineri ne-au vorbit cu profesionalism şi cu o relaxare atipică vârstei lor despre livada de 170 ha şi depozitul de păstrare a fructelor.

De la ei am aflat că Kasz-Coop sunt printre primii din Ungaria care au plantat o suprafaţă atât de mare, de aproape 100 ha de măr, în sistem super intensiv. Au pus la punct noua tehnologie sub îndrumarea specialiştilor din cadrul Universităţii de Ştiinţe Agricole din Debretin alături de care au ales soiurile şi au efectuat toate lucrările ce se impun într-o astfel de plantaţie. La o asemenea suprafaţă nu puteau lipsi depozitul cu atmosferă controlată şi staţia de sortare şi împachetare, investiţii ce măresc semnificativ preţul de valorificare.

De această activitate se ocupă Havita, asociaţie din care fac parte 60 de membri ce vând sub acelaşi brand. Pentru marea lor majoritate, principala piaţă de desfacere, alături de ţările scandinave, o reprezintă România. Dintr-o astfel de livadă, sortimentul cel mai ieftin de măr pleacă de la 1 leu/kg pentru cei care îl recoltează direct din plantaţie.

Am mai vizitat cu această ocazie pepiniera pomicolă şi dendrologică Hunyadi, de 50 ha, care produce circa un milion de pomi pe an, liberi de viroze. Aici am aflat că noile tendinţe sunt de a obţine soiuri pentru industrie, rezistente, care necesită un număr mai mic de tratamente.

La ferma Institutului de Ştiinţe Agricole din Debretin am remarcat că aici cercetarea nu urmăreşte crearea de noi soiuri, ci experimentează soiuri străine, valoroase care sunt acum la mare căutare, pentru a oferi producătorilor maghiari elemente cât mai importante privind tehnologia acestora.

Ultima vizită în livada de la Nyrbator ne-a întărit convingerea că performanţa se face pe suprafeţe mari şi că într-o plantaţie pomicolă materialul săditor liber de viroze este esenţial, la fel şi sistemul de irigare. Inovaţia, urmarea tendinţelor prin cultivarea soiurilor cu vigoare redusă şi care sunt cerute pe piaţă sunt alte ponturi pe care ni le-au dat cei de aici. De la ei am mai aflat şi câteva detalii privind valorificarea. Producţia obţinută pe cele 60 ha de pomi fructiferi este trimisă în pieţele agroalimentare, unde producătorul deţine camere frigorifice. Marfa depozitată aici pleacă la cerere la punctele de vânzare.

Exemple că şi la noi se poate sunt destul de puţine. Unul dintre ele este livada super intensivă a domnului Biro din localitatea Ip, judeţul Sălaj, ce a stârnit admiraţia sinceră a celor care au pus piciorul aici. Miner de profesie, dumnealui este cel care a facilitat vizita în Ungaria, ţară care l-a inspirat şi de unde a fost încurajat să pornească pe acest drum atunci când toate celelalte i-au fost închise.

Pe ansamblu, un lucru este clar. Statul a ştiut cum să sprijine pomicultorii şi să-i ajute să se dezvolte. Ca peste tot însă probleme există şi aici şi ele ţin în special de valorificare. Cine vrea să pătrundă în supermarket trebuie să plătească o taxă de intrare, iar banii din vânzarea fructelor îi primeşte abia peste trei luni.

Existenţa intermediarilor şi a micilor producători face ca o mare cantitate de fructe să se vândă şi aici la negru. Aceasta este explicaţia pe care marii producători maghiari o dau faptului că pe piaţa din România au pătruns mere şi cu 0,20 euro/kg, despre care susţin că nu provin din livezi performante, ci din cele în care tehnologia este aplicată la minim. În plus, nici ei nu sunt mulţumiţi de sprijinul pe care îl primesc în prezent doar pentru motorină şi pentru tratamentele cu azot.

De departe însă, faţă de pomicultorii români, ungurii o duc bine. Sunt atât de aproape şi totuşi... atât de departe de noi.

֩ Comentarii

֩ Comentarii

--> Click aici pentru a adauga un comentariu