Imprimati articolul

Un perimetru unde agricultura este la ea acasă

• Interviu cu Lucian Buzdugan, director general TCE 3 Brazi Insula Mare a Brăilei

Crezul fiecărui agronom, grija faţă de fertilitatea solului

– Care au fost în Insula Mare a Brăilei rezultatele anului agricol 2010-2011?

– Deşi am avut un debut prost, anul agricol ale cărui roade tocmai am terminat să le culegem s-a dovedit în final a fi totuşi unul bun, cu rezultate care ne mulţumesc, deşi acest moment de toamnă fără precipitaţii ne-a întristat. Totuşi Dumnezeu nu ne-a lăsat să murim şi, în ultimă instanţă, după 75 de zile fără precipitaţii, a venit şi o binemeritată ploaie. Dar, ca să revin, a fost un an bun atât pentru culturile de toamnă cât şi pentru cele semănate primăvara şi înregistrăm producţii pe măsura eforturilor pe care le-am depus, încercând să păstrăm fanionul rezultatelor cât mai sus.

Mai important este că am făcut ca acest pământ, care până în 2000 a înregistrat o perioadă de declin total, să fie unul deosebit de roditor. În Insula Mare pe 20% din suprafaţă se instalase stuful şi erau condiţii bune pentru vânători, pentru animale sălbatice, dar nicidecum pentru agricultură. Am reuşit ca în zece ani să facem lumină şi să obţinem producţii la nivel european, bineînţeles pe baza investiţiilor făcute. Dar preocuparea noastră de bază a fost grija faţă de sol, faţă de fertilitatea solului şi cred că acesta ar trebui să fie crezul fiecărui agronom.

– Cam ce cantitate de cereale pleacă în fiecare an din Insulă?

– În jur de 330 mii de tone de cereale, ceea ce înseamnă o producţie medie de 5.500 kg/ha, fie că este vorba de grâu, floarea-soarelui sau soia. 

– Dacă ar fi să facem un calcul, să tragem linie după o perioadă destul de lungă ca experienţă, a meritat această investiţie, să se depună aceste eforturi pentru ca Insula să fie transformată în teren agricol?

– Cred că s-ar fi făcut o mare greşeală să nu se facă acest lucru. Sigur, sunt destule voci care vorbesc de renaturare, dar toată lumea vrea să o facă altcineva. Nicio ţară riverană situată de-a lungul Dunării nu şi-a propus vreodată să spargă vreun dig, ci din contră, să construiască diguri pentru a canaliza cursul apei pentru ca atunci când vin inundaţiile să poată fi apărate satele, localităţile, terenurile cultivate.

Dar, sigur, propunerea ca România să îşi distrugă toate incintele indiguite a venit foarte uşor dinspre unii care se declară verzi, dar care nu cunosc realitatea, în sensul că aceste incinte îndiguite, în jur de 4-5 luni, ar putea înregistra un exces de umiditate, iar în restul timpului terenul ar fi complet lipsit de umiditate, vegetaţia ar fi una acvatică, fără niciun fel de productivitate. În plus, se ştie că populaţia pe glob creşte cu 50 de milioane de oameni pe an şi ne trebuie 20 milioane de tone de cereale.

Ritmul de creştere a populaţiei este de neoprit, în timp ce suprafeţele care asigură hrană sunt limitate şi nu avem decât o şansă: să găsim soluţii să obţinem mâncare câtă şi cum trebuie. Europa a dovedit că este capabilă să facă acest lucru şi trebuie ca şi România să se alinieze pentru că nu cred că vreo ţară din UE are rezervele României şi nu sunt doar vorbe gratuite. Ce ţară mai are la nivelul UE teren nelucrat sau unde se mai obţine o medie la grâu de 3 tone? Cu pricepere şi sprijin am putea, exploatând terenul nelucrat, să mai realizăm 15 milioane de tone de cereale. E nedrept să ai această posibilitate, dar să nu faci nimic în acest sens.

De la deznădejde la performanţă

– Pentru dumneavoastră, cei care lucraţi acolo, a fost un pariu pe care aţi vrut să-l câştigaţi sau pur şi simplu v-a tentat să faceţi agricultură într-o zonă în care eraţi siguri că se pot obţine producţii record?

– Eu cunoşteam câte ceva despre Insula Mare a Brăilei, ştiam că a reprezentat înainte de 1989 unitatea etalon a României şi am fost sigur că acolo sunt rezerve care pot fi exploatate, dar trebuie să recunosc că atunci când am ajuns acolo şi am văzut în ce stadiu e am vrut să fug. Era atâta costrei şi atâta stuf încât tractorul nu se mai vedea.

Am crezut că voi fi înfrânt şi nu voiam să mă  fac de râs. Dar oamenii de acolo mi-au spus că nu trebuie să mă tem şi că în locul costreiului noi trebuie să punem grâu. Şi vreau să vă asigur că astăzi nu numai că ştim cum să facem acest lucru, dar avem posibilitatea, chiar şi în condiţii meteorologice nefavorabile, să facem faţă. Avem un sistem de irigare ultramodern şi pentru că, din cele 40 de mii de ha 6 mii au fost cultivate cu rapiţă.

La această dată aplicăm un retardant de creştere pentru ca această cultură să nu înflorească prea devreme, în timp ce în alte părţi nici nu s-a semănat sau nu a răsărit deloc rapiţa. De altfel, şi noi avem rapiţă nerăsărită în zona neirigată şi numai o minune ne mai poate salva. Dacă şi luna noiembrie va fi ca septembrie atunci mai putem obţine rapiţă în România.

– Totuşi a plouat. Avem şansa să câştigăm măcar pariul cu grâul?

– Faptul că în România se practică o agricultură tradiţională care presupune ca terenul să fie arat înainte de a fi semănat ne va crea totuşi nişte probleme în perioada următoare, pentru că mari suprafeţe sunt nelucrate acolo unde ar trebuie să fie grâul astăzi. La ora aceasta în lume, şi vreau să vă asigur că şi în Insula Mare a Brăilei, se practică sistemul de lucrări minime ale solului, sistem care elimină o serie de lucrări tradiţionale.

Noi pe o treime din suprafaţă semănăm fără nicio lucrare pregătitoare, adică băgăm semănătoarea direct. E adevărat, sunt semănători speciale. Dar ar trebui ca prin programele noastre de dotare să stimulăm asemenea sisteme de lucrări ale solului pentru că e una dintre măsurile de creştere a fertilităţii naturale a solului. Orice pătrundere brutală în acest univers care se cheamă sol, aşa cum o facem cu plugul, înseamnă să-i stricăm echilibrul. Prin arătură băgăm mult aer în sol şi scoatem apa fără de care procesele chimice de mineralizare, formare a humusului şi transformare a materiei organice nu mai au loc.

Gheorghe VERMAN
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.21, 1-15 NOIEMBRIE 2011

֩ Comentarii