Un act de voinţă naţională > REVISTA LUMEA SATULUI

Pentru a asigura dăinuirea ctitoriilor din ţară şi pentru a le garanta, împotriva vicisitudinilor politicii interne şi, în acelaşi timp, pentru a le mări prestigiul, numeroase lăcaşuri de cult au fost puse, vreme de aproape 300 de ani, de către ctitorii sau urmaşii acestora sub autoritatea patriarhiilor de Constantinopol, Ierusalim sau a marilor mănăstiri de la Athos ori Orientul creştin.

Primul lăcaş românesc a fost Mănăstirea din Perii Maramureşului pe care ctitorii ei o pun în 1391 sub ascultarea Patriarhiei din Constantinopol. În 1599, Mihai Viteazul închină ctitoria sa, Mănăstirea Mihai Vodă din Bucureşti, Mănăstirii Simopetra de la Muntele Athos, în timp ce Golia din Iaşi ascultă, începând din 1606, de Mănăstirea Vatoped (Athos), Mănăstirea Galata (Iaşi), de la 1618, de Sfântul Mormânt etc.

Cei care au primit spre închinare lăcaşurile de cult româneşti ar fi trebuit să se ocupe de împlinirea clauzelor lăsate de ctitori: întreţinerea de spitale, şcoli, danii către săraci, înzestrarea unor fete sărmane şi altele. Pentru îndeplinirea acestor condiţii – altminteri obligatorii – patriarhiile şi mănăstirile din Orientul Creştin urmau să primească o parte din venitul mănăstirilor închinate, atenţie, acea parte care le prisosea, după ce asigurau întreţinerea şi îndeplinirea condiţiilor impuse de ctitori.
Practici nu prea duhovniceşti

În timp însă mănăstirile româneşti ajung să fie considerate ca simple izvoare de venituri. Sunt neglijate lăcaşurile de cult, este micşorat numărul călugărilor, nu se îndeplinesc decât în mică măsură legatele ctitorilor. Mai mult, ele se sustrag de la datoriile pe care le aveau către stat, egumenii încheind contracte de arendă nereale. Atunci când se hotărăşte ca arendările să se facă sub controlul statului, călugării greci, trimit în 1860 un protest lui Kogălniceanu, prim-ministrul moldovean.

În Muntenia suprafaţa moşiilor mănăstireşti închinate, era de peste 1,1 milioane de pogoane la care se adăugau bunurile mănăstirilor neînchinate, care totalizau aproximativ 1,7 milioane de pogoane, în total, aproape 28 la sută din suprafaţa rurală a Principatului. În Moldova, mănăstirile închinate deţineau 355.680 de fălci, iar cele neînchinate peste 297.000 de fălci, în total 22,33 la sută din suprafaţa ţării.

Primul pas pe calea secularizării a fost făcut la 25 noiembrie 1862, când sumele obţinute din arendarea marilor mănăstiri închinate au fost strânse în „casa statului“.
La 23 decembrie 1863, guvernul propune Camerei proiectul de lege pentru „secularizarea averilor mănăstireşti“, care prevedea în primul articol: „Toate averile mănăstireşti din România sunt şi rămân ale statului“; în această formulare erau incluse şi mănăstirile neînchinate.

În al doilea articol se menţiona că veniturilor averilor secularizate se înscriau „între veniturile ordinare ale bugetului statului, iar cel de-al treilea articol se referea la ajutorul pe care statul îl acordă odată pentru totdeauna locurilor sfinte“ în valoare de 82 milioane lei, din care 31 de milioane erau datorii către stat ale mănăstirilor închinate.

Legea secularizării averilor mănăstireşti a stârnit un larg ecou internaţional. Turcia, Rusia, Anglia au primit negativ amintitul act normativ, astfel încât în 1864 domnitorul şi guvernul român ridică cifra indemnizaţiei la 150 milioane de piaştri. Ca răspuns, baronul Budberg, ambasadorul Rusiei la Paris, este de părere că România ar trebui să înzecească suma oferită comunităţilor greceşti!

Scandalul continuă şi după abdicarea lui Al.I. Cuza, comunităţile locurilor sfinte adresând mereu proteste Înaltei Porţi şi reprezentanţilor marilor puteri. Demersurile sunt reînnoite şi în 1908, fără succes însă, şi ar fi continuat dacă nu izbucnea Primul Război Mondial.

Oricum, secularizarea averilor mănăstireşti a reprezentat un act de manifestare a voinţei naţionale şi readucerea la bugetul ţării a unor sume care, adunate în timp, s-au dovedit, fără exagerare, fabuloase.

֩ Comentarii

֩ Comentarii

--> Click aici pentru a adauga un comentariu