Imprimati articolul

Ultimul dogar din Slon

Dacă n-aţi mers niciodată în satul Slon-Ceraşu din judeţul Prahova, nu ocoliţi zona. Veţi găsi aici un sat cu case foarte frumoase, cu motive populare din lemn, şi-l veţi cunoaşte pe Costel Manta, ultimul meşteşugar autentic, „tras“ la a treia generaţie de dogari, cum îi place să spună.

Nea Costel a împlinit, pe 23 august, 67 de ani. Este născut în 1944, într-o zi simbol al istoriei de atunci. Reprezintă a treia generaţie de dogari. Bunicul său a trăit din dogărie, tatăl său a crescut nouă copii şi a făcut nouă nunţi cu banii câştigaţi doar din acest meşteşug, iar nea Costel este singurul dintre fraţi care a preluat meseria şi a dus-o până astăzi. Când a prins tainele confecţionării butoaielor şi tocitorilor de la tatăl său, în Slon erau 70 de dogari. Acum a rămas singurul de pe toată valea, de la Ceraşu şi până la Vălenii de Munte. Povestea sa este simplă. Mi-a depănat-o calm: „Din 1968 şi până în 1993 am fost dogar la stat. După serviciu şi până la 10-11 noaptea lucram la comenzile din sat.

Când am ieşit la pensie, fiindcă toată lumea făcea la fel, mi-am deschis  o firmă. O vreme a mers foarte bine, până când au început să ne omoare cu birurile. Atunci am radiat  firma şi lucrez pe cont propriu.“ Dogărie cunoaşte şi fiul său, dar n-o mai practică, fiindcă a plecat în Italia. Şi-i văd lacrimile înnodate-n barbă: „A trebuit să facă asta, ca să-şi poată îngriji familia cum se cuvine. Din meseria noastră eu trăiesc, fiindcă nu mai am pretenţii foarte mari, dar la el nu se mai poate.“

Câte puţin din tainele meseriei

Costel Manta devine zgârcit în vorbe dacă intri în detaliile meseriei sale. Nu atinge acele subiecte ce ţin de anumite secrete care l-au făcut foarte respectat printre dogari. Atelierul este vechi, cu un circular, un abric, prese, menghine, rindele, cercuri, cuptor, un dispozitiv de nituire etc. Pe scurt, recoltează lemnul, îl debitează (n.r. îl face scânduri de anumite dimensiuni, în funcţie de tipar, adică de mărimea vasului) şi-l pune la uscat în mod natural (lemnul nu trebuie forţat sau ajutat), în stive.

Pentru tocitori foloseşte bradul, iar pentru butoaiele de ţuică – salcâm sau stejar ori, la comandă, prunul, fie singur, fie în combinaţie cu altă esenţă. Între timp, îşi face de unul singur şi cercurile de dimensiuni diferite, din platbandă. După uscare, lemnul se fasonează în forma trebuincioasă unui anumit fel de vas şi pentru a asigura îmbinarea perfectă dintre doage. Nea Costel nu mai foloseşte de mult distanţierul; are ochiul format.

Montajul se face în tiparul dat de cerc. După aceea urmează obţinerea, în cazul butoaielor de ţuică, a formei, prin îndoire la foc, succedată de călirea în apă rece de câteva ori, căpăcire şi toate celelalte detalii sau finisaje despre care spuneam că nea Costel n-a vrut să vorbească.

Un meşteşug la apus

Dogăria are sezonul ei. În 5 august, de exemplu, a fost prima zi de vânzare a producţiei din acest an, cea executată în afara comenzilor fixe. În perioada de confecţionare a vaselor, toate materia­lele sunt pregătite, astfel încât montajul să se poată face rapid. Costel Manta lucrează o zi la un butoi, la o tocitoare – la fel, dar mai migăloase sunt vasele de artizanat (cele mici, de 5 sau 10 litri).

La Slon încă se folosesc denumirile de demult când se vorbeşte despre dimensiunea unui vas: tocitoarea este măsurată în vedre (veche unitate de măsură a capacităţii, echivalentă cu circa zece ocale, respectiv cu circa 10 litri sau kg), iar butoaiele în deca (5 deca=50 litri).

Despre dogărie, nea Costel spune că este o meserie grea, dar din care se poate trăi chiar şi astăzi, cu condiţia să nu ai nevoie de prea mult dintr-o dată. „Din meşteşugul meu mi-am făcut o gospodărie şi am construit şi două case copiilor mei. Am trăit bine!  Din păcate, nu se mai apucă nimeni de dogărit. Tinerii au alte preocupări astăzi.“

Maria Bogdan
REVISTA LUMEA SATULUI NR.18, 16-30 SEPTEMBRIE 2011

֩ Comentarii