Imprimati articolul

Ultimii mohicani ai meşteşugurilor săteşti

Nu ştiu dacă să fie vrerea timpurilor sau nepăsarea oamenilor de vină pentru toate comorile culturii tradiţionale româneşti care zac în cotloanele uitării. Drept este că paharul cu amărăciune din care gustă în fiecare zi ultimii meşteşugari ai epocii noastre pare să nu se mai termine. Preţuirea pentru munca de-o viaţă, pentru lucrurile ce ies din mâinile lor şi pentru îndeletnicirile ce au trecut graniţele mileniilor se stinge zi de zi. Puţini sunt cei care mai îndură uitarea cruntă la care este supusă arta populară. Doar nostalgicii vremurilor în care lucrul făcut de mâna omului era considerat sfânt mai au speranţe. Aceştia sunt astăzi ultimii martiri ai meşteşugurilor apuse.

Erau cei mai respectaţi dintre săteni

Vasile Borodi, pălărier moroşan, îşi aminteşte cu melancolie perioada copilăriei şi mai apoi a tinereţii, atunci când cei mai iubiţi oameni ai satului erau bătrânii meşteşugari. Creaţiile lor, fie că era vorba de opinci, cojoace sau ţesături, erau ca o Biblie în faţa căreia se înclina fiecare sătean. Astăzi, aproape nimeni nu mai vrea să audă de aceste îndeletniciri.

Vasile Borodi este printre ultimii, dacă nu singurul om care mai confecţionează preţioasele clopuri moroşene.

S-a născut în 1954, în Sârbi, Maramureş. Traiul şi obiceiurile satului s-au răsfrânt asupra destinului său cu atâta intensitate încât astăzi nu poţi să nu remarci cât de legat se simte de trecut. Entuziasmul cu care vorbeşte despre clipele petrecute alături de maestrul său aproape că te transpune în vremurile în care abia pătrundea în tainele confecţionării clopurilor moroşene. Nu mai era demult un copil atunci când, îndemnat de curiozitate şi de un dram de pasiune, i-a cerut unui bătrân pălărier al satului, vecin de-al casei, să-l iniţieze în meseria pe care avea să o practice toată viaţa.

În aproape trei ani a învăţat tot ce trebuia să ştie pentru a deveni un pălărier desăvârşit.

Vestitele clopuri maramureşene, ca elemente de muzeu

Confecţionarea pălăriilor moroşene este o veche tradiţie maramureşeană. Odinioară, fiecare bărbat, fie el înstărit sau modest, avea cel puţin un clop. Pentru zilele de sărbătoare le păstra pe cele mai frumoase. Astăzi, pălăriile moroşene par să fi fost sortite uitării. În locul lor, tinerii jinduiesc la lucrurile moderne, care sunt în pas cu vremurile prezente.

Cei care mai au un strop de preţuire pentru străvechile clopuri duc cu ei mai departe portul maramureşenilor. Deşi i-a mai pierit din putere, tradiţia purtării pălăriilor este respectată mai ales în zile de mare sărbătoare. Chiar şi tinerii, care se dovedesc uneori reticenţi, le mai poartă. Însă nu mai este ce a fost odată.

Domnul Borodi este singurul pălărier din sat. Se teme că, odată cu el, se va stinge şi ultima şansă a acestei îndeletniciri. Este mâhnit de faptul că tinerii nu mai vor să înveţe meşteşugul confecţionării clopurilor, dar pe de altă parte le înţelege alegerea. Este greu să trăieşti de pe urma unei astfel de meserii. Pălăriile se vând din ce în ce mai rar, iar preţul pe care îl obţine pentru ele, 15 lei, nu este cu mult peste costurile de producţie. Perioada în care se vând cel mai bine este înaintea Paştelui. Chiar dacă acest meşteşug este pe cale de dispariţie, nimeni nu face nimic pentru a încuraja tinerii să se îndrepte spre el.

Arta confecţionării pălăriilor moroşene

Cu toate acestea, Borodi nu s-a putut desprinde de meserie. S-a adaptat cerinţelor actuale şi a continuat să confecţioneze clopuri. Odinioară, folosea paie pe care le cumpăra de la Cisnădioara. Astăzi, foloseşte talaj pe care îl ia din Covasna. Tot de acolo ia şi împletitura, care ulterior se albeşte în baie de perhidrol. Se spală, se usucă bine şi apoi este întinsă cu un aşa-zis călcător.

După acest proces, cu multă dăruire şi migală, se coase clopul şi se pune într-o presă. Ultima oară se aplică o panglică decorativă, având nuanţele tricolorului, o singură culoare sau diferite modele. Uneori, clopul este decorat cu un şirag de mărgeluţe. Într-o singură oră, mâinile pălărierului dau viaţă unei magii străvechi. Pălăriile le vinde în târgurile şi expoziţiile de profil. Nu confecţionează mai mult de 50 de clopuri pe an, pentru că nu se mai vând ca odinioară.

Cea mai de preţ moştenire

Munca lui este privită acum mai degrabă ca o artă decât ca o activitate din care iese un lucru necesar. De aceea se teme că viitorul clopurilor nu este unul promiţător. Îşi pune, totuşi, speranţa în nepotul lui, căruia vrea să îi insufle pasiunea şi dragostea pentru confecţionarea pălăriilor.

Ştie că nu va fi o meserie din care să-şi câştige traiul, însă domnul Borodi pune mai presus de toate mulţumirea de a fi păstrătorul unei datini străbune. De acum, misiunea lui este să împărtăşească tainele acestui meşteşug nepreţuit urmaşilor săi. Este, după cum ne-a spus, cea mai de preţ moştenire pe care o lasă în urma sa. Prin învăţăturile lui, generaţiile viitoare vor ajunge să cunoască una dintre îndeletnicirile milenare ale poporului nostru. 

Laura DOBRE ZMARANDA
REVISTA LUMEA SATULUI NR.4, 16-28 FEBRUARIE 2011

֩ Comentarii