Trei prieteni în hăţişul vieţii

Stăpâna şi câinele său... Calu. O legătură mai presus de înţelegerea umană pare să-i lege. Femeia i se plânge de pensia care nu mai vine, câinele se grăbeşte, după puterile lui, s-o consoleze. Iar ea, pentru a-i răspunde cu aceeaşi dragoste, se preface că muşcă din pâinea pe care i-o dă apoi câinelui, s-o mănânce. Şi bolnavul din pat, care aşteaptă mâncare, căldură, o vorbă bună. Şi pe care animalul îl priveşte cu mila de care nu sunt în stare oamenii... Imaginaţi-vă un triunghi ale cărui laturi sunt egale, iar valoarea unghiurilor e aceeaşi. Aşa pare relaţia celor trei. Stăpâna - Bolnavul şi Calu. O prietenie dincolo de neomenia de care dau dovadă oamenii.

Filofteia Dănilă are 72 de ani şi locuieşte într-un cartier mărginaş al Ploieştiului. „Intraţi fără grijă, că am legat câinele, mi-a spus când i-am bătut în poartă. Nu poate să pătrundă nimeni în curte de Calu, dar nu scapă de unde e legat“. Câinele mă urmăreşte cu lătrăturile sale curioase şi intrigate, până intrăm în casă. O încăpere micuţă, cu două paturi. Ca la ţară, demult. Într-unul dintre ele zace paralizat Gheorghe. Nu spune nimic, nu se mişcă, dar aude şi înţelege tot ce se vorbeşte în cameră. Privesc de clipe bune părul albit al femeii din faţa mea. Pare că vine din viscolul iernilor, că acesta a împodobit-o cu albeaţa tuturor zăpezilor din lume.

Şi-n vreme ce eu o plâng în gând, ea îşi începe povestea. Fără patimă. Fără ură. „Am muncit amândoi toată viaţa, de ne-am făcut un rost. Acum, de 20 de ani, omul meu zace în pat, neputincios, aşa cum îl vedeţi. Mă doare inima când îl văd în halul ăsta. L-a răpus boala la 53 de ani, la câteva luni de la pensionare. A făcut întâi o pareză facială. Cu tratament, cu îngrijire şi-a revenit. Dar după şase luni starea lui s-a agravat.“ La început, mai puteam să vorbesc cu el, să hotărâm de comun acord în problemele casei, chiar dacă nu se dădea jos din pat.

Apoi n-a mai fost nici asta. Abia de bâiguie acum câteva sunete. Eu înţeleg. Ştiu când vrea să bea apă, când îi e foame, când îngheaţă de frig. În casă ţin gazele mereu aprinse, uneori şi vara, dar încheieturile lui sunt în permanenţă îngheţate. Am avut, o vreme, pensie de însoţitor. Mi se dădeau două milioane de lei vechi. Acuma, de timp bun, nu-i mai primesc. Cu banii ăştia puteam să-i cumpăr câte ceva.“

Filofteia tace, îngândurată. Firul poveştii n-a curs tot. E îndurerată şi, de mult resemnată. Un lătrat gros sfâşie tăcerea apăsătoare. Femeia tresare. Zâmbeşte. Ca şi cum aude pe cineva drag că o strigă în mijlocul curţii. Aşază din obişnuinţă o pernă sub capul omului ei şi deapană mai departe povestea: „E Căluţu. Şi e nedumerit. Nu ştie de ce îl ţin legat atâta şi ce caută cineva străin la noi. Nu aţi venit nici cu facturi, nici să-mi aduceţi laptele cumpărat de la vecina din colţ. Simte că e altceva“.

Pe Calu, un câine-lup, îl au de dinainte să se îmbolnăvească Gheorghe. „Când l-a adus, era un căţelandru, un ghemotoc. Numai când îi vedeam colţii ascuţiţi mă speriam, recunoaşte femeia. Dar uite, soarta a vrut să devină fiinţa cea mai apropiată de mine, cel mai bun prieten. Dimineaţa, la şase, vine iute la fereastră să ne vadă ce facem în casă, de nu ieşim afară, la el. Pune labele pe pervaz, se uită şi schiaună întrebător. Pe mine, în patul ăsta care e mai într-un colţ, nu mă zăreşte şi nu are linişte până nu vin în cadrul ferestrei“.

Când Filofteia pleacă de acasă, Căluţu urlă, de suferinţă. Iar când se întoarce, îi simte paşii de cum intră pe stradă, de acolo îl aude cum sare şi se agită. „Mă caută în sacoşă, ca un copil. Dacă nu-i aduc nimic bun, plânge. Îi curg lacrimile ca unui om. Şi nu vin fără biscuiţii care îi plac. Pâine nu mănâncă decât dacă mănânc şi eu cu el.“

Căluţu e bun prieten şi cu Gheorghe, deşi, la început, nu prea înţelegea ce se întâmplă cu el. „I-am explicat ca unui copil că e bolnav şi cred că a înţeles. Şi că-i e milă de el. Când e uşa deschisă, vine într-o fugă şi se aşază pe pat, peste Gheorghe, cât e de mare. Îl prinde cu labele de-o parte şi de alta şi parcă cere mângâiere.

Nu suportă să vadă că-l mişc, crede că vreau să-i fac rău şi mârâie la mine. Îi spun că e nevoie de toate astea şi, poate n-o să credeţi, dar Căluţu înţelege. Şi mă lasă. Apoi, când mă vede că mă opintesc cu el, dă să mă ajute.“

Cea mai mare durere a femeii, după pierderea pensiei, este că n-a avut vreme să răsfeţe singurul suflet care o înţelege. „Îi cer iertare, mărturiseşte ea, şi-i spun: da’ tu ştii că te iubesc. Şi Calu ştie. Îmi răspunde cu lătrături calde. E ca şi cum vorbim aceeaşi limbă.“

În ecuaţia asta, nu mai intră altcineva. Căci iată destăinuirea femeii: „Mi s-a spus că nu mai primesc pensie de însoţitor că e bătrân şi de aia e paralizat şi stă la pat, nu stă de boală. Să mă duc la comisia pentru bătrâni. Cei de la primărie au spus că trimit ei un om pentru opt ore să stea la mine acasă.

Dar acesta pleacă la ora trei, că aşa e programul. Eu rămân mai departe cu omul meu. Să-i dau să mănânce, să-l schimb, să-l întorc, să fac toate treburile pe care le fac de ani de zile. Nu ştiu ce va urma. Poate că vom muri amândoi într-o noapte şi nu mai suntem o povară pe capul autorităţilor.“

֩ Comentarii

֩ Comentarii

--> Click aici pentru a adauga un comentariu