Trebuie să ne temem de criză? > REVISTA LUMEA SATULUI

Sunt managerul celei mai mari şi performante exploataţii agricole din Europa. Dacă ar fi să dau crezare „fabricanţilor de prognoze gri“, atunci ar trebui să abandonez acum, pentru a-mi salva onoarea profesională şi morală. Ei bine, n-o s-o fac şi vă mărturisesc că nici nu-mi este teamă de criza financiară care zguduie coloşii economici şi financiari ai lumii. Noi, aici, în Insula Mare a Brăilei, trăim în linişte şi pace, departe de ideile celor care anunţă apocalipsa.

Anul agricol 2008 a fost deosebit de greu. Promisiunile agrometeorologice şi economice pentru 2009 nu sunt însă dintre cele mai promiţătoare. A capitula în faţa greutăţilor, care din nefericire sunt reale, ar însemna un act mişelesc, ca să nu spun mai mult. Misiunea noastră, a agricultorilor, este să producem hrană pentru cei peste 21 milioane de oameni şi trebuie s-o îndeplinim. Mai ales acum, când populaţia trăieşte sub spectrul foametei.

În primul rând, solidaritatea profesională
Cu bunele şi relele ce ne înconjoară, este momentul să înţelegem că trebuie să dăm dovadă de o solidaritate profesională care să aibă în miezul ei oamenii numiţi să conducă destinele agriculturii româneşti.

Marea şi greaua răspundere ce apasă pe umerii ministrului Ilie Sârbu, a cărui capacitate managerială a fost si este de necontestat, mă obligă să spun că fără sprijinul cinstit al specialiştilor, asociaţiilor producătorilor, depozitorilor şi procesatorilor, al sindicatului, al tuturor celor ce suntem legaţi de agricultură, şansele domniei sale sunt minime.

Aflaţi oarecum mai departe de frământările financiare actuale, susţin că este nevoie de elaborarea unui program agricol anticriză. Pentru a fi realizabil, el trebuie să pornească de jos în sus, cum s-ar spune.

Suma acestor programe proprii va duce la realizarea programului naţional anticriză, care să stabilească măsurile şi politicile agricole ce trebuie urmate pentru a valorifica întregul potenţial agricol al României. Este o ruşine ca o ţară de forţa agricolă a României să importe peste 70% din produsele alimentare necesare populaţiei. Istoric vorbind, doar cu câteva decenii în urmă, unele ţări au ieşit din criză construind infrastructura, dând de lucru oamenilor, rezolvând să zicem o problemă strategică a unei naţiuni cum ar fi Sistemul naţional de drumuri.

De ce noi nu ne-am reface acum Sistemul naţional de irigaţii, înţelegând că aşa cum energia electrică, gazul sau apa potabilă trebuie duse până la consumator, aşa şi apa de irigat e necesar să ajungă până la solă sau tarla, de unde utilizatorul să o folosească pentru irigarea culturilor.

Recent, în afară de criza despre care se tot vorbeşte în România, a mai apărut una, aşa-zisa „Criză a gazului“. Lipsa a circa 20% din gazul necesar a făcut să se închidă mari consumatori industriali în favoarea celor casnici, cu consecinţe sociale şi economice grave. Agricultura, prin biomasa de care dispune, ar putea să acopere cu succes acest deficit energetic, dacă am lua în calcul doar resturile vegetale de la grâu şi porumb.

Dacă la aceasta am adăuga producţia de porumb cu destinaţie „bioetanol“, ce se poate obţine de pe 1,5-2 mil. ha, la care adăugăm şi cele 3-3,5 mil. ha necultivate, am obţine cca. 3-4 mil. t biocombustibili care ar acoperi o bună parte a consumului din zona autoturismelor.

România poate cultiva, de asemenea, fără nicio problemă, între 0,5-1,0 mil ha cu rapiţă, ceea ce ar asigura, de asemenea, între 0,5-1,0 mil t biodiesel, care asigură practic întregul necesar de combustibil din agricultură pentru lucrarea celor cca 10 mil ha de teren arabil românesc.

Suntem deci în faţa celei mai mari provocări pentru agricultura noastră, dându-i o nouă valenţă, aceea energetică. Neştiutorii de carte avansează ideea că agricultura energetică ar fi în detrimentul hranei. Prezicerea este falsă: în România, atât timp cât milioane de hectare rămân necultivate, aceste culturi reprezintă o şansă aproape unică în Europa.

Un studiu recent arată că, dacă fiecare chinez ar dori de mâine să consume săptămânal câte un pui de carne (ceea ce este foarte probabil să se întâmple), necesarul de soia numai pentru China ar fi de peste 100 mil t, ceea ce practic astăzi ar fi imposibil de asigurat. Totuşi, programul chinez de biotehnologie vizează acest obiectiv, după ce ţări ca Brazilia, Argentina, USA lucrează cu toate forţele pentru aceasta, pentru a-i stăvili foamea de proteină.

Soluţia cea mai puţin poluantă, cea mai prietenoasă cu mediul pentru a creşte producţiile agricole, este astăzi aceea de utilizare a biotehnologiilor. Aproape toată proteina animală din carne, ouă, lapte se obţine prin consumul de proteină vegetală. Soia, dintre toate plantele de cultură, este de departe cea mai importantă, pentru că aceasta concentrează în conţinutul său peste 40% proteine.

România, care întruneşte cele mai bune condiţii pentru această cultură, din ţară exportatoare de soia a devenit importatoare, culmea, tot de soia obţinută din culturi transgenice. De data aceasta, vinovaţii se află la Bruxelles, unde se fac jocurile pe piaţa agricolă a Europei. Dacă până la integrare au înţeles că trebuie să stăm cu capul aplecat, acum această atitudine a guvernanţilor noştri este cel puţin duplicitară. Oricum, foarte dăunătoare pentru agricultură.

Iată de ce cred că „regina culturilor“ în perioada imediat următoare trebuie să revină în România pe cel puţin jumătate de milion de hectare. Această plantă ne asigură nu numai proteina atât de necesară, dar ne lasă în sol şi cel mai ieftin şi nepoluat azot, azotul biologic.

Cred că este firesc ca acum, când deficitul de cont curent este atât de mare, un Program al proteinei româneşti bazat pe soia PMG ar influenţa pozitiv balanţa de plăţi a României, ar ajuta dezvoltarea zootehniei româneşti şi reducerea poluării cu azot chimic. Ca să fie pe înţelesul tuturor, vreau să spun că, la ora actuală, România este singura ţară din Europa care stăpâneşte tehnologia acestei culturi, iar prin producţiile obţinute va putea deveni furnizoarea Comunităţii Europene de proteină vegetală.

Luarea în cultură a tuturor suprafeţelor arabile nelucrate, construirea de depozite simple şi moderne pentru preluarea produselor agricole disponibile, de la nivelul fiecărei comune sau sat, ar da un impuls activităţii agricole, ar lărgi şi asigura o piaţă sigură atât de necesară în marea majoritate a zonelor agricole.

România, din ţara care exporta legume din câmp, din sere şi solarii, importă astăzi cantităţi imense din această categorie de produse agricole. Importăm pentru că nu avem o politică coerentă de a-i sprijini pe legumicultori. În primul rând, va trebui să le asigurăm o piaţă sigură de desfacere, în condiţiile în care aceasta există pentru legumele de import. Ne plângem permanent de o stare de fapt de necontestat – fărâmiţarea excesivă a terenurilor agricole. Este foarte greu să faci cultură mare pe jumătate de hectar sau pe un hectar.

Dar plantele medicinale, atât de solicitate la export, pot fi cultivate pe suprafeţe mai mici, care să aducă profituri substanţiale, pentru că cer muncă manuală şi nechimizată. Lipsa actuală de organizare în acest domeniu, de educare a celor ce sunt interesaţi, nepreluarea şi conservarea producţiei fac ca şi acestea să reprezinte o rezervă neexplorată astăzi suficient.

Nu producem suficiente legume, nici cânepă pentru seminţe şi fibră, struguri de masă, seminţe de dovleac şi multe, multe altele, dar ne plângem că nu avem unde câştiga suficient în România şi suntem nevoiţi să lucrăm în Spania, Italia, Grecia şi alte ţări europene. Sunt doar câteva teme de meditaţie pentru noul guvern şi noul ministru, care au obligaţia să găsească soluţii pentru ieşirea României din această falsă criză alimentară.

Vom primi bani, vor fi mulţi, dar pentru a-i încasa ne lovim de aceeaşi problemă: nu avem proiecte, şi nu pentru că n-ar avea cine să le facă, ci pentru că birocraţia este foarte mare. Pentru mulţi doritori, aventurarea într-o încercare de a obţine un credit structural este un eşec sigur.

Cred că oferirea la cerere a unui proiect-cadru, flexibil în adaptare, întocmirea întregii documentaţii şi obţinerea tuturor avizelor de la organisme locale specializate, desigur, contra cost, ar reprezenta o soluţie pentru care Ministerul va trebui să se implice. Solicitantul să facă doar dovada că are pregătirea necesară, banii suficienţi şi baza materială aplicării proiectului pe care îl solicită.

Poate aşa mult râvnitele fonduri oferite de Uniunea Europeană vor putea fi absorbite iar România, în ceasul din urmă, să beneficieze integral de ceea ce i se oferă. Dacă acum, când mulţi se prăbuşesc, unii sunt speriaţi, iar alţii încearcă să-şi conserve realizările, noi nu vom apăsa pe pedala de acceleraţie, vom pierde şi acest tren, care mă tem că este ultimul.

Criza mondială este o realitate. Noi, agricultorii din România, avem puterea de a-i preîntâmpina apariţia şi efectele. Condiţia este ca actualii guvernanţi să-şi amintească de noi şi să ne ajute când avem mare nevoie. Efortul bugetar nu ar trebui să bulverseze echilibrul financiar la nivelul economiei. Dar banii trebuie dirijaţi cu prioritate pentru cei care produc pentru ţară. Altfel, banii se risipesc ca până acum.
În concluzie, cred că nu trebuie să ne temem de criză, ci să profităm de ea.

Institutul de Economie Agrară, aflat în structura Institutului Naţional de Cercetări Economice (INCE) din cadrul Academiei Române, a organizat aproape de sfârşitul anului trecut sesiunea ştiinţifică anuală cu titlul „Dezvoltarea rurală durabilă – diagnoze şi perspective în contextul crizei actuale“. Numeroşi cercetători din domeniu şi-au dat întâlnire cu această ocazie la Casa Oamenilor de Ştiinţă, unde au expus peste cincizeci de lucrări, structurate pe două secţiuni.

În prima parte a discuţiilor a fost prezentată starea actuală a sectorului agroalimentar, făcându-se referire la economia României în procesul de preaderare şi aderare, a fost evaluat sprijinul bugetar pentru agricultură în perioada 2001-2007 şi s-au elaborate scenarii privind bugetul anului 2009. Cea de a doua parte a sesiunii ştiinţifice a adus în prim-plan principalele provocări şi perspective ale dezvoltării rurale româneşti.

Amfitrionul discuţiilor a fost acad. Păun Ion Otiman, în calitatea sa de director al Institutului de Economie Agrară şi secretar general al Academiei Române. Prezentarea sa a constituit un valoros punct de plecare pentru discuţiile purtate cu ceilalţi vorbitori. Dintre aceştia îi remarcăm pe academicianul Cristian Hera, preşedinte ASAS, prof. dr. Mircea Ciumara, director INCE, prof. dr. Victor Manole, decanul Facultăţii de Economie Agroalimentară şi a Mediului (ASE).

Vă prezentăm în acest număr lucrarea domnului academician intitulată „Dezvoltarea rurală şi agricultura: oportunităţi de atenuare sau factori de accentuare a crizei economico-financiare?“

Fermele mici de subzistenţă şi semisubzistenţă vor suporta şocuri mai mici ale crizei, cu efecte asupra randamentelor şi consumului intern. Se va accentua presiunea demografică ca urmare a şomajului urban şi rural, iar transferul exploatării va reveni fermelor comerciale.

Fermele comerciale vor suporta şocuri însemnate din cauza scumpirii creditului bancar şi comercial, diminuării accesului la investiţii, scăderii preţurilor produselor agricole materii prime. Preluarea transferului efectelor economice negative intersectoriale, precum şi evoluţia preţurilor grâului şi porumbului la bursă vor contribui în mod semnificativ la această situaţie.

În ceea ce priveşte Politica Agricolă Comună la ora actuală, se conturează următoarele tendinţe:

- reducerea şi/sau eliminarea subvenţiilor pentru producţie;
- diminuarea drastică a stimulării măsurilor de piaţă;
- voci tot mai puternice de eliminare a bugetului PAC;
- stare euforică prematură, nefondată, privind stabilitatea, siguranţa şi securitatea alimentară, precum şi solidaritatea europeană;
- naivitatea, inconştienţa sau chiar interesul factorilor decidenţi majori europeni, care continuă să ţină departe fermierii europeni de rezultatele biotehnologiei actuale.

În acest context incert, politicile de relansare economică trebuie să aibă în vedere:

- stimularea producţiei agricole (stimularea financiară a fermierilor şi procesatorilor prin ieftinirea creditului bancar);

• scăderea preţurilor, creşterea vânzărilor, stimularea producţiei agroalimentare;
• reducerea veniturilor bugetare – influenţă asupra capacităţii investiţionale;
• stimularea investiţională în economia rurală (IMM-uri procesatoare şi de servicii).

- conceperea şi finanţarea public-privată a unor mari proiecte naţionale de echipare şi amenajare a teritoriului (sisteme de irigaţii într-o nouă concepţie, perdele forestiere de protecţie, acumulări de apă, lucrări de protecţie a localităţilor);

- lucrările de infrastructură rurală generatoare de avantaje investiţionale în producţia agroalimentară şi de servicii.

֩ Comentarii

֩ Comentarii

--> Click aici pentru a adauga un comentariu