Home   Despre noi   Abonamente   Video   Articole   Oferte   Anunturi   Newsletter   Agro Business   Contact   Arhiva
     

Imprimati articolul

Tradiţiile de altădată, la margine de ţară

În localitatea botoşăneană Tudora, sărbătorile de iarnă au o strălucire aparte. Cu unul dintre localnici – moş Vasile Voicescu, de 84 de ani – am rememorat timpul sărbătorilor de altădată. Pregătirile, mi-a spus dumnealui, începeau odată cu postul Crăciunului, când calfele, adică cei care vor conduce mascaţii, îi adunau pe flăcăii satului stabilind rolurile în viitoarele formaţii: căiuţi, capră, urşi, ţigani etc.

În preajma Crăciunului pregătirile se înteţeau, se tocmea muzica care trebuia neapărat să fie bantă – fanfară. Repetiţiile se făceau de la jumătatea postului la casa unuia dintre calfe şi se căuta urătorul, care musai trebuia să fie cel mai bun din sat.

În seara Sfântului Ajun se mergea cu colinda şi nu mer­geau numai copii ca acum, se formau cete după vârstă şi sex. Iată cum se încheia frumos o colindă: „Busuioc verde pe masă/Dă-ne gazdă drumu-n casă/Că umblăm cântând de-aseară/La fereşti în geruială/Şi de aceea terminăm/La mulţi ani noi vă urăm.“  Altădată, la Tudora se umbla cu colinda până la Anul Nou şi tot în seara de Ajun se pornea cu steaua, care putea fi văzută pe uliţele satului până la Bobotează.

În ziua de Crăciun, după terminarea Liturghiei, în centrul satului se făcea jocul, adică o repetiţie generală a tuturor formaţiilor care participau la sărbătorirea Noului An. În ultima seară a anului se auzea sunetul cornului sau al buciumului. Era semnalul că se îmbracă capra, mai exact se întocmea alaiul care pornea spre centrul satului. În fruntea alaiului era urătorul în costum popular cu suman ori cojoc. Acesta era urmat de doi buciumaşi şi de plug tras de o pereche de boi cu jugurile frumos împodobite. După plug urmau căiuţii aşezaţi pe două rânduri, având în mijloc capra. După bantă se înşirau alte personaje – ţiganul la urs, urşii, caprele de stuf, moşi şi babe etc.

Toţi aceştia jucau odinioară prima dată la boier, la preot şi apoi la primărie. Mai nou, acest spectacol fără pereche se desfăşoară pe o estradă ridicată lângă şcoală. Urătorul era „unul bun de gură“. El rostea urăturile astfel încât să fie auzit de toţi cei prezenţi. „Sfântă-i brazda plugului/Raţă, câne, gâscă, pui/Toate cresc pe urma lui/Cât e lumea de deşteaptă/De la plug mâncare aşteaptă/Regele cât îi de mare/De la plug cere mâncare.“

După terminarea acestui spectacol unic, alaiurile se răspândeau prin sat pentru a colinda fiecare gospodărie. Copiii, adunaţi în cete, urau şi o mai fac şi acum odată cu înseratul. După miezul nopţii însă flăcăii mergeau la fete, iar cetele de gospodari mai tineri, la rude sau la prieteni. Şi tot la Tudora, îşi aminteşte moş Vasile Voicescu, mai exista obiceiul descolindatului de care avea parte cel care nu primea urătorii din diferite pricini. Acesta era descolindat, adică i se blocau ieşirile la casă, nu era lăsat să doarmă toată noaptea din cauza zgomotelor sau i se scoteau porţile care erau cărate şi abandonate la mare distanţă. Uneori, urătorii îi luau carul din curte şi îl duceau până la o încrucişare de drumuri, astfel afla tot satul pe cel care n-a primit cum se cuvenea pe cei care vesteau sosirea Noului An.

Stelian Ciocoiu
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.24, 16-31 DECEMBRIE 2011

Vizualizari: 983



֩ Comentarii

--> Click aici pentru a adauga un comentariu




© 2005-2011 REVISTA LUMEA SATULUI