Imprimati articolul

Teroarea după Dictat

Administraţia militară ungară a fost înlocuită la 8 decembrie 1940 cu una civilă, modificare ce nu a antrenat o ameliorare a situaţiei populaţiei româneşti întrucât şi în continuare reprimarea şi eliminarea românilor au fost urmărite de ocupanţi. Toate dispoziţiile şi măsurile introduse de organele militare de ocupaţie au rămas în vigoare, adăugându-se altele de ordin juridic, administrativ, economic. Autorităţile de ocupaţie au decretat starea de război şi au aplicat numeroase acte normative menite să anuleze drepturile populaţiei româneşti majoritare.

Genocid economic

Smulgerea nordului Ardealului din trupul ţării a întrerupt dezvoltarea normală a vieţii economice şi social-politice.    
Caracteristică pentru industria teritoriului anexat a fost marea scădere a forţei motrice instalate, de la circa 191 mii, la 624 mii de cai putere şi a forţei de muncă de la 70.184 muncitori la 53.936.

Pentru a-şi părăsi vatra strămoşească, autorităţile maghiare au alungat din unităţile economice numeroşi muncitori români. Măsuri similare au fost luate şi împotriva funcţionarilor români care au fost înlocuiţi cu oameni aduşi din Ungaria pregătiţi special pentru aplicarea politicii de deznaţionalizare şi maghiarizare forţată.
De asemenea, autorităţile ungare au trecut la deposedarea ţăranilor de pământurile primite prin reforma agrară din 1921 şi la restituirea lor marilor proprietari unguri. Până în octombrie 1941 împotriva ţăranilor români au fost intentate peste 17 mii de procese, în urma cărora au fost deposedaţi de circa 45 mii de hectare.

Şi dacă la toate acestea mai adăugăm şi măsurile vizând slăbirea puterii economice împotriva burgheziei române, cum ar fi acapararea avutului celor 18 bănci româneşti ce funcţionau pe teritoriul răpit, acapararea acţiunilor Fabricii de porţelan „Iris“ de la Cluj şi ale Uzinelor chimice de la Baia Mare etc., avem imaginea scopului urmărit de Ungaria: stăpânirea „totală“ a părţii de nord-vest a României şi depopularea ei în vederea unei masive colonizări.

Oprimarea pe plan cultural

A fost îngrădit dreptul de a utiliza limba română în şcoli şi administraţie. S-a înregistrat o continuă scădere a numărului şcolilor primare în care se preda româneşte şi aşa aflate într-un număr disproporţionat de mic faţă de ponderea mare a populaţiei româneşti. Pentru justificarea acestei măsuri s-a recurs la maghiarizarea numelor de familie ale românilor.
În anul şcolar 1940/1941, în toată regiunea ocupată a funcţionat doar un singur liceu cu limba de predare română – cel de la Bistriţa-Năsăud – şi doar şapte secţii româneşti pe lângă diferite licee din partea anexată.

Oraşe cu învăţământ românesc de veche tradiţie ca Dej, Baia Mare, Zalău, Satu Mare au rămas de la început fără licee cu limba de predare română, adăugându-li-se din anul următor şi oraşele Bistriţa şi Oradea.

Cât priveşte învăţământul superior în limba română, acesta era reprezentat de două facultăţi teologice ce funcţionau pe lângă episcopiile din Cluj, în învăţământul universitar predarea făcându-se în limba maghiară.

Pentru a împiedica Biserica Ortodoxă să devină factor de conservare naţională, diocezele greco-catolice, subordonate episcopiei române din Oradea, au trecut sub autoritatea episcopiei greco-catolice ungare din Hajdudorog, iar limba română a fost interzisă până şi la oficierea serviciilor religioase în aceste lăcaşuri de cult.

Toate acestea în paralel cu sechestrarea averilor bisericilor ortodoxe, profanarea şi distrugerea multora dintre ele, torturarea şi asasinarea unor preoţi şi a familiilor lor, un întreg arsenal de metode utilizate de ocupanţii unguri pentru a înfrânge spiritul de rezistenţă a populaţiei româneşti.

Stelian Ciocoiu
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.19, 1-15 OCTOMBRIE 2010

֩ Comentarii