Imprimati articolul

„Statul român a eşuat!“

Concluzia îi aparţine unui decident membru al cabinetului, ceea ce presupune seriozitate şi mai cu seamă realism.

Deşi în primul moment afirmaţia m-a surprins, judecând mai apoi „la rece“ faptele, cu creionul în mână, mi-am dat seama că omul cu pricina chiar are dreptate.

Cu o „măruntă“ corecţie. Nu statul ca instituţie şi-a dat duhul, ci, fără îndoială, timonierul, cârmaciul a fost un nepriceput, trimiţând corabia la fund.

Suflă vântul în sipetele trezoreriei
Dar s-o luăm pe îndelete, cu faptele şi, mai cu seamă, cu cifrele pe masă.
În momentul prăbuşirii vechiului sistem politic, adică în decembrie ’89, România dispunea de o rezervă monetară de peste 50 de miliarde de dolari. Un an mai târziu sipetele trezoreriei mai adăposteau doar un miliard de dolari.

La răscrucea de vânturi politice România dispunea, să ne amintim fără nostalgii ori ruşine, de o industrie funcţională, de o agricultură performantă, chiar de o flotă de invidiat, de sisteme de irigaţii în funcţiune, de peste trei milioane de hectare, de sisteme de învăţământ şi sănătate competitive cu suratele vremii, de locuri de muncă pentru toţi membrii societăţii, de institute şi staţiuni de cercetare ştiinţifică de prim rang.

Doar câţiva ani ne-au trebuit pentru a trimite pe apa sâmbetei averi strânse şi muncite cu sudoare de un popor român ce avea dreptul, măcar în al doisprezecelea ceas, să ridice fruntea şi să devină de drept stăpânul propriului destin.

Numai că, dedulciţi la rele, la ticăloşii şi sete de înavuţire rapidă, „neica nimeni“ de ieri au dat fuga degeaba în jilţurile din „capul trebii“, cum ar fi zis Moromete.

Şi, cum era de aşteptat, peste noapte adevărul a devenit minciună, iar dreptatea s-a prefăcut în nedreptate. România a intrat în derivă, topind în neant speranţe şi vise. Eforturile aderării la NATO, apoi la UE, au costat şi vor costa multă vreme de acum încolo renunţări şi suferinţe.

Păstrăm doar datoria supunerii
Crizele mondiale – cea culturală mai întâi, cea economică mai apoi, cu perspectiva sumbră a unei acute crize alimentare – macină, încet dar sigur, unitatea statelor unite ale Europei. Cei puternici au decizia, ceştilalţi, umiliţii şi obidiţii istoriei, păstrează doar datoria supunerii necondiţionate.

În interior dezbinarea copiază externul. Statul s-a rupt de propriul popor pe care îl consideră doar o populaţie amorfă, uşor de manevrat electoral, Guvernul s-a substituit Parlamentului, voinţa unor politicieni nepricepuţi şi deci neinspiraţi grăbind eşecul.

În 2011 agricultura demonstrează pentru prima oară eroarea politică.
Marginalizată când a fost vorba de sprijin material, decapitalizată şi, esenţial, desconsiderată, agricultura demonstrează iată că, totuşi, carul poate fi dus la drum drept.

Aşadar, veşnicia dăinuie tot în spiritul şi puterea de sacrificiu ale ţăranului român. El rabdă, nu cere cu de-a sila, tace şi face. Să se fi învăţat ceva din „lecţia“ acestui an nepereche de la Revoluţie încoace? Îndoiala sfârtecă inima şi speranţele.

Bătând la uşile ignoranţei
Decidenţii se pregătesc de alegeri. În pofida ameninţărilor cu îngheţarea salariilor şi a pensiilor, în pofida unor erori menite să arunce ţara în teritoriul mezatului.

Recent, FAO a avertizat populaţia lumii că deşertificarea, deci ameninţarea securităţii alimentare, nu-i o glumă. O tonă de grâu costă 1.000 mc de apă, iar 70% din apa Terrei e consumată de agricultură.

Atenţie, deci!
Chinezii au înfiinţat un minister al gospodăririi apelor, iar suprafaţa irigată previzibilă pentru următorii cinci ani va depăşi 50% din totalul suprafeţei agricole. La noi hidroamelioraţiile sunt trecute la Ministerul Mediului, beneficiarii de drept, specialişti de marcă, bătând iar la uşile ignoranţei şi imposturii.

„A eşuat statul român!“
Da! Fără îndoială. Au dat cu bâta-n baltă, adică cei cu pâinea şi cuţitul. Ne mai rămâne felierea administrativ-teritorială şi cedarea suveranităţii.
Cum s-ar zice, după noi… ştiţi vorba.

În ceea ce mă priveşte, în pofida faptelor, rămân optimist.
Fiindcă e o vorbă din popor, mus­tind a adevăr, „nu mor caii...“

Gheorghe VERMAN
REVISTA LUMEA SATULUI NR.18, 16-30 SEPTEMBRIE 2011

֩ Comentarii