Imprimati articolul

Speranţa, sufocată de prostie!

Vă propun să vorbim astăzi despre un sentiment „la modă“ mai cu seamă în societatea românească modernă. Îndoiala!

Cândva, filozofii de o anumită şcoală susţineau că a te îndoi de ceva e omeneşte.
Că omul, ca om, a fost creat precum o trestie gânditoare şi, prin urmare, după cum bat vânturile istoriei, şi el, omul, găseşte temei îndoielilor sale.

La naiba cu filozofia!
Viaţa bate pe aici, pe la noi, pe Dâmboviţa, orice sistem de gândire, ba, ca să facem şi noi înţelese realităţile, în România viaţa bate filmul.
S-o luăm pe îndelete!

A fost în decembrie un moment de cotitură, cel puţin aşa spunem noi, o întretăiere de drumuri care, dacă ghiceai calea cea dreaptă, ai fi putut poposi repejor în ţara visurilor tale.
Dacă!

Numai că, rătăcite de la primul pas, cărările ne-au purtat către neant.
Ce visam, ce ne doream s-au dovedit degrabă o alt fel de fata morgana şi, cum ni s-a întâmplat nu o dată în istorie, am dat repejor cinstea pe ruşine.
Speranţele s-au prefăcut în cioburi sub măciucile unor amploaiaţi şi surtucari de pripas, poporul fiind degeaba transformat în umilă populaţie.
A fost acesta debutul cumplitei maladii, debutul îndoielii.

Încrederea s-a topit şi ea ca o părere, cenuşa tulburătoarelor prefaceri acoperind, se pare, pentru vecie mugurii fragedului optimism revoluţionar.

Scapă cine poate, ni s-a prorocit, pentru că noua societate burgheză, noul stat nu pot purta de grijă supuşilor lor.

Sărăcie, salarii retezate şi pensii ciuntite în numele sacrificiului pentru ţară, cerşetorie prin vecini argumentată de nevoia centurii de siguranţă, vechili de sorginte bancară cu cazier de „lupi la stână“, totul a îngroşat îndoiala din suflete, mai binele adăstat decenii la rând fiind înfulecat lăcomeşte de răul-mai rău.

Între timp, inventivi şi vicleni, ciocoii noi cu „badiguarzi“ au inventat criza mondială, care – nu-i aşa? – n-avea cum să ne ocolească, deşi băieţii deştepţi vor demonstra degrabă cum se pot scoate bani peşin până şi din crivăţul zvonurilor strecurate meşteşugit în urechile unei naţii paralizate de spaimă şi neputinţă pecuniară.

De-acum nu se mai spune „salariile şi pensiile“ ce ni se cuvin, ci, în total dispreţ pentru lege“, „o să vă dăm dacă o să avem“.

La anu’, peste doi ori odată ca niciodată.
Se zice că nopţii îi urmează zorii unei noi zile, după cum întunericului, lumina de la capătul tunelului.

În ceea ce mă priveşte simt că vă îndoiţi.
Fiindcă, într-o logică normală, răului trebuia să-i urmeze binele, şi nu, ca pe la noi, mai răul.

Despre asta, n-am nicio îndoială.
Mă gândeam tocmai să pun punct observaţiilor mele, când aflu că s-a pus deja „de mămăligă“ pentru bugetul anului ce va să vină.
Şi, ca întotdeauna, i se mai adaugă avutului şi i se mai subţiază tainul nevoiaşului.

Agricultura, abia lăudată pentru succesele ei de anul trecut, este trecută iarăşi la index, explicaţiile vizând neînsemnatul aport al acesteia la produsul intern brut (PIB) ca şi gaura neagră pricinuită economiei naţionale prin grosolane evaziuni fiscale. Dacă mă gândesc bine, „motivaţiile“ guvernanţilor bat către totală ignoranţă şi voită ignorare a unei ramuri economice ce s-a dovedit încă o dată profitabilă în 2011, ca să luăm în calcul numai anul din urmă.

Aşadar, în vreme ce mapamondul osteneşte în căutare de soluţii pentru iminenta criză alimentară, întâlniri planetare în China, în Ungaria etc. , la noi bezna unor minţi cuprinse de „alzheimerul“ politic dă la spate poate cel mai important mijloc de revigorare economică.

Atunci, mă întreb şi întreb:
Care ar mai putea fi piatra de temelie a speranţelor noastre viitoare?
Mă îndoiesc să primesc însă vreo dovadă de îmbărbătare.
Fiindcă, adevăr verificat, şi speranţa moare, nu-i aşa? Sufocată, cel mai adesea, de prostie!

Gheorghe VERMAN
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.23, 1-15 DECEMBRIE 2011

֩ Comentarii