Imprimati articolul

Satul românesc, la răspântie de timpuri

„Nu vă uitaţi trecutul!“ este un îndemn care mi-a rămas în minte şi pe care l-am citit cândva la intrarea în Muzeul de Etnografie „Horea şi Aurel Flutur“ din Chişcău, judeţul Bihor. În aceste vremuri în care transformarea este lege, rezonanţa lui a devenit şi mai puternică, cu atât mai mult cu cât vorbim despre satul românesc.

Această entitate, care a avut dintotdeauna un caracter comunitar colectiv ce s-a concretizat prin  apariţia unor valoroase tradiţii social-economice, cu forme de organizare şi instituţii proprii, pare să se supună, de asemenea, metamorfozelor ce vin odată cu trecerea anilor. Ce şanse avem să păstrăm tradiţiile care definesc satul fără a ne interpune în scenariul dezvoltării şi care este viitorul lui sunt întrebări la care preşedintele Asociaţiei Comunelor din România, Emil Drăghici, încearcă să le găsească răspuns.

Factori restrictivi în calea dezvoltării

„La momentul actual, ne spunea domnia sa, mediul rural ocupă aproximativ 87% din teritoriul ţării, iar în cele aproximativ 15.000 de sate trăieşte mai bine de 45% din populaţia ţării. Este o suprafaţă însemnată, care de multe ori se dovedeşte a fi greu de administrat. Programele care privesc mediul rural trebuie să schiţeze imaginea de ansamblu a felului cum ne dorim să arate satul românesc şi să răspundă unei direcţii de identificare a nevoilor fiecărei unităţi administrative. Unul dintre factorii restrictivi ai acestora este, după cum se ştie deja, lipsa bugetelor multianuale, la care se adaugă uneori managementul defectuos. Aşa se face că multe investiţii rămân nefinalizate şi numeroase proiecte nu ajung să fie transpuse în realitate.“

Tradiţie sau modernism?

„În încercarea de a crea nişte coor­donate standard de dezvoltare a satului, continuă Emil Drăghici, Asociaţia Comunelor din România a realizat anul acesta, în parteneriat  cu Ministerul Administraţiei şi Internelor, Planul Strategic de Dezvoltare Durabilă a Satului Românesc. Acesta este de fapt un studiu amplu, deosebit de amănunţit, care va reprezenta o anexă la Agenda Comunelor din România şi care urmează să fie aprobat în 2012 la Adunarea Generală sub înaltul patronaj al Comitetului Regiunilor de la Bruxelles.“

Despre dezvoltarea satului românesc, fără ca acesta să piardă din elementele autentice, se vorbeşte mult şi de mult. Cei mai tradiţionalişti îl privesc ca pe o comunitate în care datinile străbune, îndeletnicirile şi chiar modul de viaţă al strămoşilor noştri trebuie să rămână nealterate. Vizionarii moderni vorbesc însă despre o eră a schimbării satului, în care dezvoltarea economică şi tehnică să fie o trăsătură nelipsită, iar modul de viaţă al populaţiei rurale să fie apropiat celui din centrele urbanistice.

Preşedintele ACOR admite însă că schimbarea pozitivă a imaginii satului românesc nu se poate produce decât în condiţiile în care se va conştientiza că este necesar să se păstreze pasul cu timpul. „Cert este că satul se află acum la răspântie de timpuri, prins între tradiţie şi nou“, concluziona Emil Drăghici.

Accederea spre satul european

Cred că nu mai este o noutate faptul că, spre deosebire de alte state occidentale, în România standardele vieţii din mediul rural sunt cu mult sub cele urbane ca urmare în primul rând a nivelului extrem de scăzut al infrastruc­turilor.

„Această discrepanţă dintre idealul spre care tindem şi felul în care poate fi definit în prezent mediul rural este rezultatul unei viziuni nu foarte clare despre cum ne dorim să arate satul românesc“, a mai ţinut să precizeze preşedintele.

„Suferinţele“ satului sunt prea mari

La sat, principalul motor economic este agricultura, însă exploataţiile agricole sunt mici comparativ cu cele din Uniunea Europeană şi nu au puterea de a aduce venituri care să le asigure ţăranilor un trai decent, ca să nu mai vorbim despre dezvoltarea unor ferme care să concureze cu cele europene. În contextul acesta, în multe dintre satele româneşti oamenii trăiesc aproape într-o sărăcie lucie. Şi, ca într-un joc de domino, acest lucru determină un alt fenomen.

Împinşi de neajunsuri, mulţi dintre locuitori pleacă spre marile oraşe sau chiar în afara graniţelor. În urma lor rămân bătrânii şi o evidentă degradare a satului şi a terenurilor agricole şi în mod aproape ireversibil se pierd şi moştenirile culturale. Singurul colac de salvare, după cum ne spune Emil Drăghici, îl constituie elaborarea unor politici sănătoase de dezvoltare durabilă a satului românesc şi identificarea unui tipar după care să se realizeze acest lucru.

Laura DOBRE ZMARANDA
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.21, 1-15 NOIEMBRIE 2011

֩ Comentarii