Imprimati articolul

SATUL, pe undele hertziene

Un recent barometru de măsură a audienţei principalelor posturi de radio din România, câteva sute în întreaga ţară, aşadar o cercetare efectuată după toate rigorile ştiinţei în domeniu, a oferit publicului o surpriză de proporţii.
Postul de radio cu cea mai importantă audienţă în rural şi urban, deopotrivă, a devenit „Antena Satelor“, un program cu un specific anume, aşa cum îl recomandă şi numele, dar îndrăgit şi preţuit acum de cele mai felurite categorii de oameni.

Preferinţa nu are buletin

„Surpriza“, pun în ghilimele constatarea şi veţi înţelege de îndată şi de ce, noutatea deci a făcut vâlvă mai cu seamă între realizatorii de programe radio-TV.
Cum adică – şi-au spus ei – orăşenii cu buletin de Bucureşti, de pildă, să-şi acordeze frecvenţa aparatului lor de radio pe un post ce se adresează, prin concepţia lui, satului?!
Pentru mine însă mirarea colegilor mei de breaslă nu face decât să evidenţieze încă o dată noile realităţi româneşti.

Cu mintea şi urechile spre spaţiul rural

Fiindcă, dincolo de talentul şi munca entuziastă a colectivului redacţional de la „Antena Satelor“, se distinge, pentru cercetătorul atent, o anume tendinţă de întoarcere ori reîntoarcere a românilor către spaţiul rural.

Satul, acest altar al neamului păstrător de rânduieli, tradiţii şi obiceiuri, asigură oricărei naţiuni veşnicirea.

Adică tocmai acel argument al duratei, în virtutea căruia se defineşte un popor.
Navigând prin furtunile ultimelor decenii, obidiţi şi umiliţi de soartă vremelnic potrivnică, românii s-au abandonat pe sine.

Context în care însăşi biserica devenise nu Casa Domnului ci, mai degrabă, un alt front al propagandei ideologice.

Ei bine, falsificarea ori încercarea de mistificare a parcursului istoric al unui neam – s-a dovedit de când lumea şi pământul – nu ţine torenţilor vremii.

După ce s-au rătăcit goniţi de realităţi venetice, oamenii simt nevoia, dureroasa nevoie, de regăsire de sine.

Se întorc la matcă, aşa cum se spune, la modelele lăsate lor moştenire de amarul de generaţii care le-a premers.

Într-o oază de linişte şi cumpătare

Liniştea, seninul, mulţumirea şi împăcarea cu ei înşişi – s-a dovedit deja – îşi au rădăcina în genele moşilor şi strămoşilor, în vatra veşniciei satului românesc, spaţiu de aleasă curăţenie, în pofida nu puţinelor încercări cărora a trebuit să le facă faţă.

Şi satul înseamnă mai cu seamă credinţă.

Înseamnă bună rânduială în sensul biblic al termenului, adică nădejde, speranţă în Dumnezeu.

Ei bine, o asemenea nouă realitate se statuează astăzi în România.

Tocmai pentru aceea oameni de bine, capete încoronate de pe mapamond, îndeamnă ori de câte ori păşesc la noi pe tărâmul îngerilor – cum a botezat Papa Ioan Paul al II-lea rotundul de pământ românesc –, sfătuiesc deci cu temeiul întâmplărilor de prin locurile de unde vin la reîntoarcerea noastră în bătătura străbună, acolo unde am avut norocul, norocul şi şansa să vedem lumina zilei.

Tezaurul cenuşiu

„E cea mai de preţ avuţie a unui popor acest tezaur de aur cenuşiu pe care îl găzduieşte satul românesc“, susţinea mai anul trecut prinţul Charles al Marii Britanii.
Şi, văzându-l la Horezu, în inima României artistice, cum da formă, contur lutului zămislind, vizibil fericit, oale şi străchini olteneşti, am priceput încă o dată sensul adânc al spuselor sale.

A ne întoarce la obârşii, la rădăcini, deschişi fără tăgadă unei Europe unite, aceasta este şansa, impresionanta şansă a neamului românesc.
Şi, isteţ din fire, românul a dibuit deja sensul istoriei.

Înţelegeţi acum de ce „Antena Satelor“ alături de radioul public românesc au fost ridicate la rangul de prieteni invizibili, dar de neînlocuit ai românilor de oriunde s-ar afla ei?

Gheorghe VERMAN
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.12, 16-30 IUNIE 2009

֩ Comentarii