Să începem cu dezorganizarea haosului

Agricultura românească, cea care pe vremuri devenise „grânarul Europei“, cernoziomul râvnit cândva de agricultorii bătrânului continent, s-a prefăcut peste noapte, cum se zice, într-o modestă şi deloc promiţătoare bătătură de nepriceput gospodar. Tehnologii învechite ori pur şi simplu abandonate, seminţe din propriul hambar, lucrări făcute „ca să fie“, compromisuri costisitoare în folosirea chimiei şi, peste tot şi peste toate, un calendar agricol de neînchipuit altcândva.

Într-un ev în care deşertificarea pune probleme dintre cele mai serioase, când lupta pentru hrană a devenit subiect de securitate planetară în România, ţara cu un potenţial irigabil de peste trei milioane de hectare în urmă cu două decenii, sisteme performante, în funcţiune pe atunci, agricultura românească, aşadar, se abandonează pe sine şi abia de mai udă două, trei sute de mii de hectare.

Privatizarea, cu alte cuvinte revenirea ogoarelor la stăpânii de drept, a pus ţării noastre obstacole de neînvins. Fiindcă, se vede de acum cu ochiul liber, reîmproprietărirea a însemnat la noi, subliniez, la noi, fărâmiţarea nepermisă şi deloc productivă a câmpului. Într-un de neînţeles sacrilegiu a devenit tabu orice discuţie despre nevoia de asociere. „Insulele“ care contrazic afirmaţia de mai sus confirmă în fapt greşeala, grava greşeală în care stăruim păgubos de 20 de ani.

Performanţa, s-a dovedit, ţine, înainte de orice, de nivelul tehnologiei, care, la rându-i, presupune suprafaţă de mişcare. În sfârşit, dar nu în ultimul rând, divorţul agresiv de cercetarea agricolă – cum era cândva capitolul economic de mândrie naţională – a făcut să trecem de la modern la primitiv, de la record la sărăcie. Rezultatele nu s-au lăsat aşteptate. România nu poate acoperi astăzi niciun sfert din propriile nevoi de consum, deşi un calcul sumar, însuşit de altfel de către autorităţi, demonstrează disponibilitatea agriculturii noastre de a oferi din abundenţă întreaga gamă de produse agroalimentare pentru o populaţie de peste o sută de milioane de oameni.

În condiţiile în care planeta gâfâie, încercând să susţină peste 7,5 miliarde locuitori, ceea ce pune serioase probleme de hrană şi apă, acum când FAO constată că al şaselea om de pe planetă e sortit pieirii iminente din lipsă de resurse, în România, cum afirmă însuşi ministrul de resort, peste 2 milioane de hectare zac bătătură, uitate de stăpâni şi, foarte grav, de către autorităţi. Europa unită încearcă aproape imposibilul, oferind nu doar modele, dar şi mijloace. Numai că povestea cu „muieţi îs posmagii?“ e românească, cum tot neaoşă e zicala cu „pică pară mălăiaţă!“ Aşa că, cel mai adesea, „ce luăm pe mere dăm pe pere“.

Bruma de foarte necesar ajutor ori ajunge prea târziu, ori nu mai vine deloc. Şi, dacă mai luăm în calcul faptul că disponibilitatea Uniunii Europene de a întinde o mână de ajutor celor mai nepricepuţi se apropie de sfârşit, e firesc să ne întrebăm: nici chiar cel de-al 12-lea ceas nu ne pune pe gânduri? Pe gânduri şi, mai cu seamă, pe treabă! Ce-am vrut să spun cu toate acestea? S-a priceput, cred, de la sine. Haosul a cuprins agricultura românească. Orizontul nu se mai zăreşte aproape deloc. Punctele cardinale s-au topit şi, nevolnici, orbecăim după cum ne taie capul. Şi, asta e, nu ne prea taie! Ce-i de făcut?! Nimic mai simplu şi, totuşi, nimic mai anevoie. Să dezorganizăm haosul!

֩ Comentarii

֩ Comentarii

--> Click aici pentru a adauga un comentariu