Să ascultăm când încă se mai poate

T.G.: M-am născut în urmă cu 63 de ani într-un sat de pe malul Jiului, un sat la dispariţia căruia am asistat. Dintr-un anume punct de vedere nu îmi pare rău, pentru că e cursul firesc al civilizaţiei.

Nu mă deranjează faptul că ţăranii se modernizează, dar mă doare sufletul că odată cu această modernizare dispar tradiţiile şi obiceiurile. Să ne civilizăm cu toţii cât încape, dar să nu uităm cine am fost, pentru că uitând aceste valori ne pierdem istoria. E lucrul pentru care pledez în toate spectacolele mele, aşa cum bine ştiţi.

G.V.: Satul dispare, spuneaţi mai devreme. Mie îmi place să cred că poate nu se va întâmpla aşa...

T.G.: În primul rând dispar ţăranii. În locul lor vin aşa-zişii fermierii. Ei bine, dacă ei ar veni ca în America, fiecare cu tractoraşul lui şi cu toată aparatura, ar fi foarte bine. Dar când mă gândesc că în această blestemată ţară săracă, în loc să ne îmbogăţim, să ne înnobilăm, noi nu suntem în stare să ne asigurăm hrana...

G.V.: Acum, ca parte a Europei, ce facem cu spiritul naţional? Pun această întrebare unui om care face eforturi deosebite de a păstra cântecul nostru popular aşa cum ni l-au dăruit lăutarii de odinioară.

T.G.: Cum să vă spun, să nu cad în capcana asta a vorbei numită naţionalism? Nu mi-e ruşine dacă sunt amendat cu acest termen care a fost greşit folosit deseori şi cu anume conotaţii atunci când a depăşit limitele raţionalului. Nu cred că noi suntem mai naţionalişti decât alţii.

Dimpotrivă. Fiecare popor are demnitatea şi mândria lui fără doar şi poate. A încerca să înfrângi această nobilă calitate de demnitate naţională nu e bine şi nu va putea fi oprită niciodată.

Faptul că trimişii din toate ţările se întâlnesc la vârf înalt pentru a-şi spune păsurile şi se iau hotărâri privind soarta tuturor naţiunilor unite sub această emblemă a Uniunii Europene mă face să cred că această idee de oprimare a identităţii e falsă. Nu cred că cineva gândeşte să distrugă spiritul naţional al unui popor.

E bine să ne împărtăşim unul altuia din ce avem mai frumos. Noi, de exemplu, venim cu dansurile populare, care au o varietate fenomenală şi pe care nu le mai găseşti în altă parte. Noi aşa ar trebui să ne promovăm cultura.

Din păcate, în loc să ne mândrim cu ce avem, importăm în plan spiritual, pentru că ne uităm la alţii să vedem cum se prostesc ei ca să facem şi noi la fel.

Am o mare tristeţe în suflet când urmăresc emisiunile noastre de folclor. Unele sunt jalnice. Ele nu mai trebuie făcute ca acum 40 de ani, pentru că îi gonim pe tineri care au Internetul în buzunar. Trebuie găsită o modalitate nouă pentru a-i atrage.

G.V.: Spectacole după spectacole, săli pline după săli pline şi, mai cu seamă, idei inovatoare. Mai este Tudor Gheorghe la fel de mulţumit de primirea publicului cum era în urmă cu 10-15 ani?

T.G.: Da, poate chiar mai mult. Am reuşit în această perioadă care a debusolat multe certitudini să mă menţin.

S-au cam încurcat iţele, dar printr-un efort şi prin seriozitatea demersului artistic am reuşit să nu dezamăgesc niciodată publicul. Ba mai mult, oamenii au căpătat, aş zice, încredere totală, mai ales pentru faptul că în aceşti ani am venit de fiecare dată cu alte lucruri, încercând să demonstrez câtă varietate e în fantezia creatoare a acestui popor.

Eu am două perioade în cântecul meu: prepaşoptismul şi paşoptismul. Am realizat până acum trei spectacole cu muzica populară din perioada interbelică, cu muzică uşoară din acea perioadă, explicând mereu de ce am făcut acest lucru şi de ce am ales acea perioadă. Aveam personalitate, dar îmi lipsea în crerea unui cadru complet al sonorităţii din perioada interbelică o zală, şi asta însemna muzica de mahala.

Acum, de pildă, am făcut ultimul spectacol, „Mahalaua mon amour“, iar pentru mulţi a fost un şoc faptul că m-am apucat să cânt muzica de mahala. Ea a căpătat o conotaţie neagreabilă, jignitoare, dar la mine este altceva. Este transfigurarea cântecului care nu este nici de la ţară, nici din centrul oraşului.

Ei, lumea asta de la mijloc, asta vreau să o spun şi să o transfigurez... o lume în care oamenii plângeau cu foc, dar râdeau la fel, se îmbătau, se tăiau, dar se împăcau repede. Erau mai arzătoare toate aceste stări şi asta vreau să arăt. Am învăţat peste patru sute de cântece ca să pot selecta 20, dar sunt de o frumuseţe răpitoare, iar publicul le-a primit cu entuziasm.

T.G.: Vă asigur că da. Adevărul e că toată lumea se întreabă ce mai fac, cu ce mai vin, pentru că până acum am abordat toate genurile. M-au văzut cântând singur, cu chitara, cu cobza, cu orchestra simfonică, cu cea de muzică uşoară, cu taraf tradiţional, cu copii, cu preoţi... Întrebarea e – ce va mai face? Vă las puţin în suspans, dar vă asigur că va fi o minune ceea ce gândesc.

֩ Comentarii

֩ Comentarii

--> Click aici pentru a adauga un comentariu