Home   Despre noi   Abonamente   Video   Articole   Oferte   Anunturi   Newsletter   Agro Business   Contact   Arhiva
     

Imprimati articolul

Renasc speranţele în satele româneşti din Ucraina

• Interviu cu Vasile Tărăţeanu, deputat în Consiliul Regional Cernăuţi

Aflat în vizită în România, scriitorul şi publicistul bucovinean Vasile Tărăţeanu a acordat un interviu, în exclusivitate, pentru revista Lumea Satului.

– Câţi români mai trăiesc azi în nordul Bucovinei?

– La recensământul din 2001 existau 181.780 de români, divizaţi după metoda stalinistă în două etnii, chipurile, diferite: 114.555 români şi 67.225 moldoveni. De fapt, toţi sunt români. Ei predomină categoric în raionul Herţa (96,5%, 32.316 locuitori), diferenţa fiind în raioanele Noua Suliţa, Hliboca şi Storojineţ. În oraşul Cernăuţi numărul românilor este de peste 14.000 persoane, cu circa 5.000 de persoane mai puţin faţă de datele recensământului din 1989. Este de fapt politica de asimilare a minoritarilor, promovată în Ucraina, acţiune care se simte cel mai puternic la oraşe. Acum acest proces capătă proporţie şi în localităţile rurale, chiar dacă ţărănimea, talpa ţării, se lasă mai greu asimilată, aici tradiţiile naţionale fiind mai puternice.
Cât priveşte numărul aşezărilor în care noi suntem majoritari, în pofida procesului de asimilare, de deznaţionalizare, românii reprezintă încă majoritatea populaţiei în mai mult de 100 de sate.

Redeşteptarea sentimentului naţional

– Câte sate au revenit la vechile lor nume româneşti?

– Această problemă a fost luată în discuţie încă de la sfârşitul anilor '80, când a început procesul de renaştere naţională. Atunci am reuşit, după exemplul conaţionalilor noştri din Republica Moldova, să revenim la denumirea corectă a limbii noastre materne – limba română – şi la veşmântul ei cel firesc – grafia latină. Cea de a doua doleanţă importantă, înaintată atunci de conducerea Societăţii pentru cultură românească „Mihai Eminescu“ şi de participanţii la Primul Congres al Românilor din regiunea Cernăuţi din 7 iunie 1992, a fost revenirea la denumirile istorice, tradiţionale ale localităţilor noastre.

Unele sunt vechi, cum sunt Apşa de Jos, atestată încă de la 25 noiembrie 1387, apoi Apşa de Mijloc, atestată la 7 decembrie 1406, cu cătunele lor, multe la număr, la fel de vechi. Zeci şi sute de români pot fi întâlniţi azi şi printre locuitorii oraşelor Ujgorod şi Mucacevo.

– Ce diferenţă există între acestea, în organizare şi mijloace de afirmare?

– N-au scăpat de acest prim proces de deznaţionalizare nici românii din Maramureşul istoric. Şi satele lor au fost rebotezate în stil ruso-ucrainean. Între satele româneşti din zona Maramureşului istoric nu există mari diferenţe. Locuitorii lor îşi păstrează obiceiurile şi tradiţiile populare, portul şi felul de a vorbi, de a se manifesta. La fel proce­dează şi basarabenii din nordul şi din sudul Basarabiei, bucovinenii din nordul Bucovinei şi cei din plasa Herţa, fostul judeţ Dorohoi. În majoritatea absolută a satelor există şcoli cu predarea obiectelor în limba română, biserici unde serviciile divine se desfăşoară, de asemenea, în limba maternă a localnicilor.

Legământul cu glia

– Care este azi ocupaţia tradiţională a sătenilor?

– Ca şi în trecut, ţăranii noştri se simt legaţi de pământ. Pe loturile de teren agricol ce le-au revenit după desfiinţarea colhozurilor sau pe cele din jurul gospodăriilor lor cultivă pentru consum propriu diferite specii, iar din grajdurile lor încă n-au dispărut vitele, porcii şi din bătătură găinile, raţele, gâştele. Unii se încumetă chiar să aibă turmele lor de oi. Mulţi gospodari şi-au cumpărat cai pentru că nu toţi pot să-şi procure un tractor sau alte utilaje pentru prelucrarea pământului.

– Se mai învaţă româneşte?

– Sunt zone în care se mai menţin tradiţii, obiceiuri, portul popular. Au loc diverse manifestări culturale - concerte, spectacole artistice locale sau regionale. Pentru sprijinirea tinerelor talente se organizează diverse festivaluri de muzică populară românească – „Din cântecele neamului“ şi în special „În grădina cu flori multe“, care au ajuns la mai multe ediţii, ba chiar au căpătat o amploare internaţională. De o amploare deosebită se bucură şi festivalurile tradiţionale „Mărţişor“ şi „Florile dalbe“.

O tradiţie frumoasă au devenit şi sărbătorile anuale, precum „Limba noastră cea română“. Mă întrebaţi dacă se mai învaţă româneşte. Îmi pare rău de situaţia românilor din sudul Basarabiei, adică a celor din raioanele Sărata, Cetatea Albă, Izmail, Chilia, Tatarbunar, Reni, din actuala regiune Odesa, unde de la 62 de şcoli cu predarea în limba română, care funcţionau la începutul perioadei sovietice, la data proclamării independenţei Ucrainei numărul acestora a fost redus la 21. Mai mult, în cei 18 ani de stăpânire ucraineană numărul acestora, în loc să crească, a scăzut de la un an la altul.

Acum în satele din nord-estul regiunii nu mai există şcoli cu predarea obiectelor în limba română. Se mai păstrează câteva şcoli aşa-zise moldoveneşti în câteva raioane. Cât priveşte românii din Crimeeia, ei nu locuiesc compact, ci dispersat, deoarece nu formează o populaţie autohtonă, deşi primii moldoveni (români) s-au stabilit acolo încă de pe vremea lui Ştefan cel Mare, o parte dintre ei fiind din rândurile oştenilor săi, care l-au însoţit la socrii săi, părinţii Mariei de Mangop. Ei n-au nici şcoli, nici publicaţii, nici emisiuni radio şi televiziune în limba română.

– Ce obiective, ce speranţe aveţi de la noua conducere a Ucrainei?

– Doleanţele noastre sunt simple şi fireşti: condiţii egale de dezvoltare cu naţiunea titulară, un trai decent, drepturi la învăţământ în limba maternă, la afirmare în toate domeniile activităţii umane, acces liber la valorile spirituale naţionale, relaţii libere cu patria istorică etc.

Sperăm că în Codrii Cosminului va fi înălţat monu­mentul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, iar în centrul Cernăuţiului va fi ridicat un monument domnitorului Alexandru cel Bun, cel care în „privilegiul comercial“, emis cu 600 de ani în urmă, atesta pentru prima oară oraşul Cernăuţi. Ne dorim să fie restaurată şi Casa lui Aron Pumnul şi în localul ei să fie deschis, în sfârşit, Muzeul literar memorial „Mihai Eminescu“. Mai sperăm, de asemenea, că autorităţile ucrainene vor inaugura oficial monumentul ostaşilor români căzuţi în anii celui de al doilea război mondial pe locul fostului lor cimitir, devastat în perioada postbelică. Sperăm, sperăm, sperăm!

Cristea BOCIOACĂ
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.19, 1-15 OCTOMBRIE 2010

Vizualizari: 1127



֩ Comentarii

--> Click aici pentru a adauga un comentariu




© 2005-2011 REVISTA LUMEA SATULUI