Imprimati articolul

Redescoperindu-l pe Malthus

Problema, de acum rebelă, a nevoii de evadare a omului în spaţiul galactic, în căutarea, între altele, şi a noi surse de hrană, pune întrebări noi şi pentru ceea ce se petrece aici, pe planeta noastră.

Imaginaţi-vă, pentru a putea compara mărimile, că prin 1950 Pământul ducea în spate ceva peste 2 miliarde de locuitori.

Temerea analiştilor, una reală dealtfel, este că pământenii au de acum un apetit pentru multiplicare, încât teoria malthusiană conform căreia producţia de hrană va fi serios devansată de asaltul creşterii populaţiei a devenit de stringentă actualitate.

Oricum, este clar că preocupările futurologilor nu mai pot rămâne simple supoziţii. Imaginea înfricoşătoare a sfârşitului

Previziunile sumbre au loc în condiţiile în care prezentul oferă deja imaginea înfricoşătoare a sfârşitului hranei.

Un reputat specialist în domeniu, Paul Roberts, într-o carte, studiu de mare profunzime – „Sfârşitul hranei – pericolul înfometării în era hipermarketurilor“ – demonstrează, negru pe alb, cum că omenirea se află la răscruce –, expansiunea urbană şi alături de ea inovaţiile industriale impunând definitiv un alt fel de a face agricultură.

Autorul poate nu are întotdeauna dreptate, dar un lucru este cert: agricultura ancestrală, cea aproape primitivă, trebuie să devină definitiv o amintire.
În ceea ce ne priveşte, suntem, aş zice, ca de obicei, pe muchie de cuţit.
Câteva dintre păcatele tinereţii democraţiei noastre, şi aşa destul de fragilă, au sporit distanţa, pentru noi, dintre ieri şi mâine.
Cele trei mari greşeli

• Mai întâi fărâmiţarea fără noimă a exploataţiilor agricole a făcut imposibil progresul.

• Decapitalizarea proprietarilor prin acordarea de terenuri, dar fără inventar tehnic, a blocat definitiv accesul la tehnologie.

Prin urmare, în locul performanţei, a exploatării durabile a fermelor, s-au instalat, ca o pecingine, sărăcia şi haosul.
Guvernele, câte au fost, n-au avut în intenţia lor demersul agricol.
Ba, dimpotrivă!

• Satul a fost exclus definitiv de la speranţa de progres, peste jumătate din populaţia României fiind exilată în epoca de înapoiere socială şi foamete.

Într-un anume fel, România însăşi s-a deplasat economic şi social după principiul „un pas înainte, doi paşi înapoi“.

Aşa se face că, după două decenii de la instaurarea democraţiei, ţara noastră stă, economic vorbind, la mâna bancherilor mondiali.
Trăim din împrumuturi

Cele mai numeroase, condiţionate inacceptabil!
Agricultura are încă, după opinia mea, cea mai nemeritată soartă.
Agricultorii români cumpără scump şi vând ieftin.
Contemporaneitatea i-a aruncat într-o competiţie şi inegală, şi nedreaptă.
Cei câţiva care rezistă susţin afirmaţia.

Agricultura momentului şi cu atât mai mult cea viitoare impun existenţa capitalului.

Or, „primul siloz“, cel puţin văzut numai din acest unghi, e o glumă.

Băncile nu sunt dispuse să vândă bani calicilor, din moment ce au drept client sigur şi culant statul însuşi.
O ţară cu hambare goale

Nu există iarăşi proiecte viabile.
Criza economică prezentă a măturat definitiv hambarele micilor producători.
Cercetarea agricolă românească a fost înghenuncheată tocmai
într-un moment în care, realităţile anului agricol 2009 o confirmă, soiurile şi hibrizii autohtoni nu ne-au făcut de ruşine.

Politica economică mondială arată că în agricultură situaţia e un pic altfel decât în alte ramuri economice.

Trebuie create plante, soiuri şi hibrizi, propice tehnicii de vârf existente.
Or, în România, câmpurile de cercetare au fost invadate, ca niciunde în lume, de lăcustele politice excitate de înavuţire rapidă.

Gh. VERMAN
REVISTA LUMEA SATULUI NR.16, 16-31 AUGUST 2009

֩ Comentarii