Imprimati articolul

Profesorul Ion Ceauşescu, atât cât l-am cunoscut

Scriindu-vă aceste rânduri, nu fac decât să repet ce spuneam în Aula Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice, cu ocazia împlinirii vârstei de 70 ani a domnului profesor Ion Ceauşescu. Nu cred că omul lângă care m-am format profesional, eu şi foarte mulţi colegi, are nevoie de o reabilitare.

În raporturile cu noi, el a fost un om care realiza poziţia pe care o ocupa şi ştia ce putere are. Sub conducerea sa, horticultura românească, industria de sere în special, a atins apogeul economic. Asta nu atât pentru curajul de a ne asigura tot ce era posibil pe vremea aceea, cât mai ales pentru înţelepciunea de a aduna în jurul său şi de a promova cele mai luminate minţi ale horticulturii româneşti.

Ce-i drept, adeseori, noi ne-am folosit de el şi când trebuia şi când nu. Am făcut-o nu pentru preamărirea profesională în faţa semenilor noştri, ci pentru progresul horticulturii. Atunci, mai ales în ultimii ani ai activităţii sale, când ştia că nu poate rezolva o anumită problemă, mai ales cele legate de preţuri şi asigurarea energiei, îmi răspundea de genul: „Bine, măi Victore, eu mi-am notat, o să văd ce pot face.“ Întotdeauna astfel de răspunsuri erau însoţite de un uşor şi discret zâmbet. Doar dânsul ştia cât de amar era acel zâmbet. Poate într-o zi ne va spune. Poate nu.

Pe vremea aceea, a anilor ’80, nu avea cum să ne spună cum că asupra sa şi a celorlalţi din conducerea Ministerului se exercitau presiuni de undeva de foarte sus. Atunci aveam un mare ministru, Angelo Miculescu. Ştiam că sunt în relaţii excelente. Până într-o zi când am observat că între ei a apărut ceva în neregulă. La un moment dat, dl Angelo a început să ne convoace pe noi, cei care răspundeam de sere, la nişte analize în absenţa dlui Ion Ceauşescu. Ne spuneam ofurile, iar dl Miculescu le nota în carnet şi cu asta dus a fost. Ce-i drept, ne avertiza că a trecut vremea risipei de energie termică, îndemnându-ne să găsim şi alte surse. N-a trecut mult şi cei doi demnitari au fost demişi, iar noi am simţit pe pielea noastră influenţele la nivel înalt ale unor diletanţi în materie de tehnologie şi gestiune.

M-am întâlnit cu profesorul Ion Ceauşescu cu doi ani înainte de Revoluţie. Venea la Institutul de Cercetări de la Vidra să ne întrebe ce am realizat, dar nu-l mai recunoşteam. Era mai rezervat, furat de alte gânduri. Se vedea că era supus vicisitudinilor vremurilor şi nu vremurile erau la îndemâna sa. Era clar că una gândea şi alta trebuia să spună. Nu ştiu câţi cunosc că, datorită apropierii evidente, de suflet uneori, între dânsul şi horticultori, domnul profesor a stârnit invidia unora din conducerea superioară a partidului şi a fost obligat să accepte înfrângerea.

De Ion Ceauşescu se leagă tot ce am reuşit noi mai deosebit în cercetarea legumicolă. Aş aminti doar realizarea complexului fitotronic din Vidra, singurul de acest gen în Europa de Est. Din nefericire, astăzi acesta este doar parţial în funcţiune, iar serele aferente au fost distruse încă în primele zile după Revoluţie. Vorbind despre Ion Ceauşescu, aşa cum l-am cunoscut eu, despre rolul lui în cercetarea şi dezvoltarea producţiei legumicole, nu vreau să se creadă că sunt un nostalgic. Dar nu pot să tac şi să nu spun ce a fost bun. Astăzi sunt conştient că, dacă ar fi fost democraţie, am fi fost foarte departe. Ne-am fi numărat printre primele puteri agricole ale Europei.

Personal trebuie să-i fiu recunoscător profesorului Ion Ceauşescu. Serele au fost prima mea dragoste, iar domnia sa mi-a dat posibilitatea să mă perfecţionez la cele mai titrate şcoli din Occident. Şi mai cred că am beneficiat de această şansă nu datorită slăbiciunii faţă de cei care lucrau în horticultură, ci bunătăţii cu care s-a născut şi nu şi-a alterat-o în timp. Se ştie că fiecare om este alcătuit din lumini şi umbre. Bine este când predomină bunătatea. Acesta este şi motivul pentru care scriu aceste rânduri de preţuire pentru profesorul Ion Ceauşescu.

Dr. Victor LĂCĂTUŞU,
director ştiinţific al Institutului de Cercetare pentru Legumicultură Vidra

– Prof. univ. dr. Viorel Stoian spunea că nu dumneavoastră aţi fost interesat să ajungeţi în vârful horticulturii româneşti, ci ei, practicienii şi oamenii de ştiinţă care au realizat că reprezentaţi prima şansă a progresului acestui sector.

– Vă spuneam încă de la începutul discuţiei noastre că satisfacţia supremă a profesiei mele avea să fie perioada de 10 ani de producţie practică petrecută la Combinatul Agroindustrial „30 Decembrie“. Aici aveam să obţin, de fapt, şi atestarea internaţională a unor realizări de cercetare aplicativă.

În 1960 am participat ca simplu fermier la cel mai mare concurs de horticultură al acelor vremuri, organizat în RDG. M-am prezentat acolo cu patru soiuri de legume realizate în ferma pe care o conduceam. Cele patru exponate au obţinut tot atâtea medalii, dintre care una de aur, două de argint şi alta de bronz. Pe vremea aceea, fratele meu Nicolae nu era conducătorul partidului, iar juriul internaţional habar nu avea de „originea“ mea politică. Primii care aveau să-mi aducă „osanale“ au fost ziariştii români şi străini. Pur şi simplu ei nu credeau că exponatele medaliate aparţin unui şef de fermă anonim.

Recunosc, succesul de atunci şi mediatizarea excesivă au trezit în interiorul meu o ambiţie pe care nici n-o bănuiam. Acolo, la nivelul sectorului horticol pe care-l conduceam, s-a întrezărit în mintea mea ideea renunţării la vechile structuri de organizare a fermelor pentru a construi un model pe care îl credeam de noutate absolută, dar care în ţările dezvoltate funcţiona impecabil. De acest lucru aveam să mă conving când în noua mea calitate de demnitar horticol am avut ocazia să mă documentez în Italia, Franţa, Olanda şi Germania.

– Ce v-a impresionat la capitaliştii de acolo şi ce aţi preluat de la ei?

– Absolut tot ce a fost posibil. De la olandezi am preluat ideea construcţiei unei reţele de sere pentru legume, care în foarte scurt timp a cucerit piaţa Europei Centrale şi a unor ţări vestice. Îmi amintesc că, în vremurile bune ale sectorului de sere, la Oradea, bunăoară, inginerul Mihai Binşelean obţinea peste 200 de tone tomate la hectar, din care 80% erau exportate zilnic pe pieţele Germaniei, Austriei, Cehoslovaciei sau Poloniei. Austriecii şi nemţii aveau pretenţia să le vindem toate legumele noastre din sere, nu pentru că erau mai ieftine, ci pentru că erau singurele care aveau gust natural.

– Din câte ştiu, prin 1970 România era singura ţară care avea organizat un Trust de sere: avea el o justificare economică?

– Este momentul să spun că tot ce am realizat noi în materie de seră are la bază un patent olandez. Începând cu tipul de construcţie şi sfârşind cu tehnologiile de producţie. Până să facem aceste investiţii masive, cei mai buni legumicultori din România, în frunte cu mine, am fost, cum s-ar spune, la muncă în serele din Olanda. Acolo ne-am dat seama că putem face mai mult nu în tehnică şi tehnologie, ci în materie de construcţii.

Reîntorşi în ţară am elaborat un program de construire de sere, care prevedea înfiinţarea, în majoritatea judeţelor, a unor complexe care să asigure aprovizionarea populaţiei pe perioada de iarnă şi primăvară. Totodată, am stabilit ca acolo unde există posibilitatea de a asigura resurse termoenergetice refolosibile să se construiască unităţi mari, profilate pentru export. Aşa au apărut serele gigant de la Craiova cu o suprafaţă de 204 ha, serele de la Popeşti Leordeni – 156 ha, serele de la Tătărani şi Bărcăneşti (Prahova) – 195 ha, serele de la Arad – 66 ha. Precizez că, la vremea respectivă, serele din Craiova erau cele mai mari din lume. Cât despre eficienţa acestora, bilanţurile economice indică, în majoritatea cazurilor, că amortizarea investiţiilor s-a făcut în maximum 3 ani.

I. POP
REVISTA LUMEA SATULUI NR. 8, 16-30 APRILIE 2010

֩ Comentarii