Imprimati articolul

Prin Ţara chihlimbarului şi a locuinţelor rupestre

De la Sibiciul de Sus şi până la Colţi e un tărâm mirific, cu denumiri de poveste: Dealul Martirei, Poiana Cozanei, Culmea Spătarului, Dionisie Torcătorul. Nordul Buzăului e un spectacol în aer liber. Stânci uriaşe în formă de colţi, păduri întinse şi neîmblânzite, precum şi-o frământare ciudată a pământului. Aşa am văzut şi am simţit Ţara Luanei, ţinutul chihlimbarului şi al aşezărilor rupestre din Colţi, Aluniş, Nucu, Fişici şi Ruginoasa.

Între prezent şi legendă

Comunele Colţi, Bozioru şi Brăeşti (Buzău) îşi consumă viaţa neştiut, în munte. Şi toate au o rezervă uriaşă de celebritate nefolosită: 22 dintre cele 40 de schituri rupestre din România se găsesc în spaţiul dintre Sibiciu şi Gura Teghii. În Colţi se află singurul depozit natural şi unicul muzeu de chihlimbar din ţară. Intrarea în satul Colţi vine din altă lume. Şoseaua se ştrangulează la un moment dat între două ziduri masive din piatră, o prezenţă care n-are treabă cu arhitectura satului de munte, ci mai degrabă ţine de originile pe care locuitorii şi le-au recuperat din istoria documentată ori le împrumută din spiritul legendei. Muntenii cred şi astăzi că chihlimbarul şi grotele se trag din legendă. Aici se spune că-i Ţara Luanei…

Ţara Luanei

Luana ar fi fost un rege sumerian care păzea porţile unei cetăţi cu zidurile până la cer. Războinicii săi erau puternici, drepţi şi netemători. Regele le tămăduia rănile cu ape vii din Valea Izvoarelor. Într-o bună zi, tihna poporului a fost curmată de nişte vrăjmaşi care au dat foc soarelui, acesta s-a prăbuşit peste cetate, a ars-o din temelii, cu tot cu pământ. Bucăţi din soare sunt şi azi în pământ.

Chihlimbarul adică. Luana, spune o altă legendă, ar fi fost o făptură de-o frumuseţe divină, venită din cer într-un car de foc, care s-a îndrăgostit de-un pământean şi a rămas cu el în munţi. Oamenii au făcut-o prinţesa lor. Dar sortitul ei din cer a descoperit unde se află şi a pornit un război ucigător. Luana i-a sfătuit pe luptători să se ascundă în stânci. De atunci ar fi rămas locuinţele preistorice săpate în piatră. Altă versiune spune că Luana avea oiţa cu lână de aur şi vrăjmaşii au vrut să o fure, însă soarele s-a prăbuşit, a îngropat-o în pământ, trupul ei transformându-se în chihlimbar.

Piatra blestemată

Ştiinţa n-a dărâmat miturile. Ele sunt păstrate şi astăzi. Se spune că ambra a fost întâi piatră magică. Apoi i-au fost atribuite puteri tămăduitoare. Şi neapărat este purtătoare de blestem. Cel care dezvăluie locul de unde a cules piatra preţioasă va fi blestemat să nu o mai găsească niciodată. De aceea oamenii o caută ferindu-se unul de celălalt. După fiecare ploaie ori după topirea zăpezilor, când se rup malurile sau cad bucăţi din stânci, se duc în gârlă sau pe văi, să afle bulgărele valoros. Nu există casă din Colţi care să nu aibă măcar o bucată de ambră neprelucrată.

Furnica din bobul de ambră

Chihlimbarul este, în fapt, o răşină fosilă provenită din specii de pin, format de-a lungul a 40-60 mili­oane de ani. În lume au fost recunoscute mai multe varietăţi: succinitul (ambra de Baltica), simetitul (Sicilia), burmitul (China), ajkaitul (Ungaria) şi valchivitul (Moravia). Chihlimbarul de Buzău, fascinant prin colorit (galben ca mierea, brun-roşcat sau verde-negru) şi puritate, se numeşte rumanit, un depozit de origine similară găsindu-se şi în Rusia, la Sakhalin.

Din Colţi provine o piesă extrem de rară, poate unică în lume, o furnică închisă într-un bob de chihlimbar, care a traversat 30 milioane de ani de istorie... Primele informaţii despre rumanitul din Colţi datează din secolul I îHr., însă abia în 1920 începe exploatarea în 39 de puncte, sub coordonarea inginerului Dumitru Grigorescu. Minele s-au închis în 1948. Despre ambra de Buzău se spune că ar fi decorat pipa lui Stalin, iar regina Angliei are un exemplar unic, cu frunze conservate în pandantiv.

„Athosul românesc“

Pasionaţii caută şi astăzi dovezi că aşezările rupestre sunt legate într-un fel sau altul de chihlimbar şi de civilizaţii străvechi care au dăinuit pe aceste meleaguri. Arheologii n-au descifrat „tăbliţele sumeriene“ de la Policiori şi scrierile de la Broscaru. Pentru clerici însă lucrurile sunt clare: schiturile rupestre sunt opera sihaştrilor şi sunt aşezări monahale, de-o valoare istorică şi culturală fără egal. Nordul Buzăului este supranumit de altfel leagăn al creştinătăţii ori „Athosul românesc“.

Primele aşezări rupestre din Aluniş - Nucu – Fişici - Ruginoasa, sate răspândite prin munţi aparţinând comunelor Colţi, Bozioru şi Brăeşti, datează din anii 320-403 d Hr., când creştinismul era considerat o sectă, deci trebuia propagat din ascunzători de taină. La 1587, Mihnea Turcitul, în preajma căsătoriei sale cu Doamna Neaga de Cislău, oferă donaţii către schitul Agaton. Toate peşterile sau locuinţele rupestre, datate în Evul Mediu timpuriu, sunt simboluri inestimabile: Fundul Peşterii, Peştera lui Iosif, Agatonul Nou, Dionisie Torcătorul, Piatra Îngăurită…

Biserica din stâncă

Schitul de la Aluniş, cel mai vizitat dintre toate, funcţionează ca biserică de peste 700 de ani. El a fost săpat în piatră în anii 1274-1275. Legenda spune că existau în sat doi ciobani, Vlad şi Simeon. Unul dintre ei a fost îndemnat în vis să caute în stâncă până va găsi o icoană, iar dacă o va descoperi, să sape în piatră o biserică. La 1351 aşezământul ar fi fost schit de călugări. În 1871 devine biserica satului Aluniş, aşa cum o regăsim şi astăzi. „Fundul Peşterii“ sau schitul „Peştera“ are valenţe istorice aparte. Pe pereţii interiori sunt desenate săbii scurte de tip „akinokes“, specifice sciţilor şi perşilor. Se crede că inciziile datează din anul 2000 î Hr. şi sunt unice în Europa. Sunt istorici care cred că vestigiile rupestre n-ar fi mai vechi de secolele XII-XIII. Fundul Peşterii este doar un exemplu care-i contrazice.

Maria Bogdan
REVISTA LUMEA SATULUI NR. 1, 1-15 IANUARIE 2012

֩ Comentarii